Măi Românie, am trecut pe la tine, să-ţi urez alea-alea, ştii tu, tot binele din lume, că doar e suficient şi poţi să-l împarţi celor dragi, cu generozitate, din gură. Dar nu dădeai semne c-ai fi fost acasă. Luminile stinse, tăcere deplină, doar beculeţul de deasupra uşii pâlpâia ameţit peste preşul “made in China”, pe care scrie Welcome. Aşa că ţi-am lăsat câteva rânduri, promit să nu folosesc cuvinte complicate, ştiu că ai avut probleme la bac şi n-aş vrea să-ţi distrug self-esteem-ul.
În primul rând am o nelămurire. Când şi cine te-a trepanat, femeie, de simt nevoia toţi să-ţi arate ca la idioţi cum să citeşti mai departe? Cum n-o să-ţi vină să crezi, cum o să râzi cu lacrimi, cum o să te îngrozeşti sau o să te dai cu capul de toţi pereţii când o să vezi ce minunăţie de băşini suportă hârtia, monitorul sau ecranul? Şi când ţi-ai pierdut, muiere, simţul măsurii, de totul trebuie acum să fie incredibil, cutremurător, senzaţional sau şocant, ca să-ţi mai trezească puţin atenţia? N-ai văzut că ţi s-au îngălbenit ochii de atâta privit la televizor, în timp ce părţi din tine sunt agresate, violate, împuşcate, strivite în accidente pe trecerea de pietoni?
Şi-apoi, prin ce gunoaie te jucaşi, de te umpluşi de dive şi vedete ca o capră de râie? Nu mai faci nimic prin casă, nu mai deretici, nu mai găteşti, nu îi mai înveţi pe copii să coloreze, să se joace, să viseze. Când nu stai cu nasu-n lenjeriile altora sau nu comentezi căsătoriile, certurile, divorţurile, vacanţele, ţoalele sau vesela ălora de i-a inventat media, şezi ca tuta în faţa oglinzii, visând să ajungi şi tu subretă despuiată la tv, poate-poate te-o lua şi pe tine vreun fotbalist sau vreun buticar cu burtă şi chelie, să-ţi cumpere mărgele şi silicon de băgat în ţâţe. Ce făceai dacă erai băiat? Dacă nu te năşteai din familie de parveniţi, să fii şi tu beizadea cu bemveu alb şi câţiva morţi pe conştiinţă? Dacă n-ajungeai manelist, fotbalist sau croitor de chiloţi, să învârţi banii, minciunile şi fetele cu lopata, în direct şi-n exclusivitate?
Şi mai spală-te şi tu din când în când, nu doar duş o dată la 4 ani. Stau agăţaţi politicienii de tine, ca chupacabrele de-o vacă. Mă şi mir că mai ai sânge-n tine, să le cari de colo colo căruţele sub coviltirul cărora şi-au ascuns furăciunile. Şi se-nmulţesc, ai dracu, precum ciupercile după ploaie, majoritatea-s otrăvitoare, dar ce contează, ţi s-a obişnuit stomacul dup-atâtea secole. Başca, memoria ţi-e scurtă, uiţi de la mână pân’ la gură, zici că eşti naivă, dar eşti tălâmbă rău, ai crede că ai câteva luni şi bagi în gură tot ce străluceşte, după care te miri şi te revolţi că nu-ţi put pamperşii a şanel nambăr faiv.
Şi, că tot veni vorba, vara, eşti ruptă-n cur şi începi să miroşi la subţiori, dar îţi faci vânt cu tableta sau îţi pui pe iphone un apps cu ventilatoare. Iarna bei în crâşmă toată ziua, înjurând guvernul şi aşteptând să fii deszăpezită. Nu prea te speli pe dinţi, dar îţi faci vacanţele în Tenerife. Munceşti ca roaba la stăpâni străini, ca să-ţi permiţi un nou bibelou în cavoul de ciment pe care ţi l-ai ridicat în satul părinţilor, să moară vecinii de oftică.
Cu o mână îţi faci cruci din metru-n metru şi cu cealaltă îţi dai coate singură şi te calci în picioare, înghesuindu-te la coadă la tigăi de-a moaca, de parcă ai avea acasă munţi de mâncare pe care n-ai cu ce-i găti. Cu una-ţi dai jos chiloţii în faţa oricui te minte că eşti frumoasă şi c-o să te ia de nevastă şi cu cealaltă strângi de gât capra vecinului, ca s-o poţi vinde măcelarului, să-ţi mai cumperi parfumuri scumpe, să scapi de mirosul de poiată.
Nu ştiu dacă e bine, Românie! Nu e bine, pe cuvânt! Ştiu că ai sufletul bun, dar mai pune şi tu mâna pe o carte, din când în când, poate redescoperi ce înseamnă cuvinte ca decenţă, responsabilitate, merit, corectitudine, curaj, comunitate, educaţie, cultură… Nu te strâmba, femeie, că nu muşcă!
Una peste alta, Românie, îmbătrâneşti urât, curând n-o să mai ştii cine eşti, nu te mai scrie şi nu te mai citeşte nimeni. Până să-ţi dai seama, o să te transformi dintr-o ţară într-o cauză pe facebook. Eu te iubesc, pă ce-am mai sfânt, dară dacă nu-ţi vii în simţiri şi nu te-aduni de pe străzi, la casa ta, s-ar putea ca la anu’ să nu mă mai vezi pe la uşă, încercând să-ţi urez La mulţi ani!
Cu drag, Radu!
Felicitari ,domnu Radu ai scris f.bine aceste lucruri dor ,dor tare ca tara noastra a ajuns in halul asta.Ma doare ca tot ce este avere nationala se vinde,se vinde prost castiga numai unii sus pusi, alesi de noi,iar poporul rabda de foame si frig.Si cei care ar trebui sa faca mai mult nu mai fac stau si asteapta sa le dea UE pomana ( nu spun de cei batrani) vorbesc de tineri care mai bine pleaca (sa mareasca randurile de someri)in strainatate.Oare se va trezi Romania- poporul asta care a mai ramas sa faca ceva? se vor gasi din cei alesi macar cativa sa conduca corect sa iesim la liman,sa fie iar Romania granarul europei sa scoata aurul pt tezaurul nostru?sa impadureasca ce sa taiat fara logica numai pt buzunarul unora?LA MULTI ANI TUTUROR!
TREZITI-VA ADATA ;ROMANI ;CA TIMPUL RABDARI DE MULT A TRECUT SI CU FORTA DREPTULUI SI DREPTUL FORTEI ,PE TOTI TICALOSII , DISTRUGATORI DE TARA SI POPOR SA-I PUNEM LA RECONSTRUCTIA TARII …..!!!!
altii sunt. Adevarat, in articolul dumneavoastra, sunt cuvinte de ocara, putin dure, care nu sunt pe placul multora.
Si totusi , pesimismul, nu cred ca ajuta foarte mult intr-o schimbare radicala a Romaniei. Asta nu inseamna ca trebuie sa ascundem sub pres, mizeria ce ne sufoca libertatea si ne polueaza gandirea, asa cum am fost obligati mai mereu sa acceptam. Suntem datori si responsabili pentru a lua atitudine atunci cand avem ceva de spus. Va felicit pentru articolele dumneavoastra, si va doresc cat mai multe realizari in cariera dumneavoastra.
Scurt si la obiect “Părerea unui om obişnuit”,citit,placut.
La Multi Ani si tine-o tot asa.
Nu cred că mai există vreo șansă, oricât ne-am zbate ! Stimați colegi de comentariu și domnule Herjeu, faceți un mic efort și imaginați-vă Romania peste 50 de ani – nu mai mult, o jumătate de veac trece foarte repede … ! Nu sunt vorbe în vânt, chiar vă rog să faceți acest exercițiu ! Dacă acum țara noastră seamănă tot mai mult cu o corabie beată purtată în derivă de valuri și izbită de stânci, peste cincizeci de ani nu vor mai fi nici resturile aruncate la mal după furtună fiindcă le vor fi furat țiganii supraviețuitori să-și facă din ultimele scânduri rămase un foc mititel sub ceaun. Ne vedem la petrecere, când vom înota lent pe sub pământ ca niște cașaloți fără busolă.