toate-s vechi şi nouă toate

Există o vorbă care zice că istoria se repetă. Mai este una, spusă de unul dintre românii remarcabili, cum nu se mai fabrică în zilele noastre, Nicolae Iorga: ”cel care nu învață din greșelile înaintașilor săi, acela e condamnat să le repete”. Nici frumoasele cugetări, nici adevărul conţinut într-însele nu i-au oprit pe cei de dinaintea noastră, nu ne opresc pe noi şi n-o să-i împiedice pe cei ce vor veni după noi să nu înveţe nimic din trecut şi să repete, astfel, sub diferite forme, aceleaşi şi aceleaşi greşeli.

Că noi, ca indivizi, avem memoria scurtă şi avem tendinţa de a reevalua mereu trecutul în funcţie de stările sufleteşti ale momentului, nu e o tragedie. Nu întotdeauna. Dar, ca naţiune, ignorarea cu bună ştiinţă sau, pur şi simplu, din neştiinţă, a erorilor de parcurs, nu ne poate condamna decât la repetarea lor. Un popor nu se schimbă peste noapte. Prin urmare, are tendinţa de a repeta la infinit să facă lucrurile în acelaşi mod, să-şi aleagă ca reprezentanţi aceleaşi prototipuri de oameni, să facă faţă sau să gestioneze situaţiile de criză în acelaşi fel. Să răspundă similar la acelaşi tip de simboluri, să urmeze, chiar, aceleaşi cicluri de mentalitate şi atitudine, până când istoria lor nu devine decât un prelung lanţ de segmente asemănătoare, întrerupt rar de câte-o za excepţională. Care, însă, nu modifică radical structura magmei, ci doar circumstanţele în care aceasta se strecoară printre plăcile tectonice ale universului existenţial al unui neam.

Dar să vă spun şi ce-mi veni cu aceste consideraţii despre istorie şi greşeli. Am primit ca şi comentariu la o postare pe facebook, un link către un text scris de Martha Bibescu în Jurnalul politic, acum 73 de ani. Cititndu-l, am avut din nou revelaţia exprimată în titlul acestui articol: toate-s vechi şi nouă toate! Chiar dacă, de obicei, există mici variaţii, pentru că istoria nu e, totuşi, un xerox, uneori asemănările sunt surprinzătoare.

“Mogoşoaia, 7 iunie 1939. Astăzi, pe o zi cu soare strălucitor, regele va inaugura noul parlament – cele două camere reunite.

O nouă Constituţie intră în vigoare: regele numeşte direct pe senatori, iar guvernul pe deputaţi. În formula consacrată, menţiunea “prin voinţa naţională” a fost abolită: ne ajunge “mila lui Dumnezeu”, ca odinioară. Carol al II-lea a revenit la vechea terminologie, aşa cum apa îşi revine la vechea matcă.

Îmi plimb privirea peste cele două adunări contopite într-una singură. Este o grădină de crini şi de margarete, un parlament colonial. “I-a înfăşat pe toţi în alb”, cum ar spune George. [Constantin] Argetoianu [care va deveni prim-ministru în septembrie – noiembrie 1939] seamănă cu un elefant alb. Nu se îngăduie albăstruiul decât foştilor preşedinţi de consiliu, printre care se număra şi Iorga.

În orice caz, uniforma le dă o înfăţişare curăţică. Ce-o să mai râdă George, când îi voi povesti! Vechii politicieni, trecuţi prin ciur şi prin sită – “cu frunţile cele mai posomorâte, poate chiar cele mai josnice” – au fost spoiţi cu var, ca nişte pomi fructiferi sau ca nişte W.C.-uri de gară – ca tot ce trebuie dezinfectat.

Exact la ora unsprezece îşi face apariţia Carol al II-lea înveşmântat în alb din cap până în picioare şi urmat de fiul său, Mihai, la fel de alb ca şi el. În picioare, crinii şi margaretele aplaudă frenetic. Printre ei, mulţi l-au împroşcat pe rege cu noroi şi, la cea mai mică dovadă de slăbiciune din partea lui, sunt gata să-l împroaşte din nou. Probabil că tocmai de aceea le-a dat haine care se pătează uşor – ca să-i împiedice de a se murdări. Dar cine va fi în stare să-i oprească?”

Orice comentariu este de prisos.

***

Dacă ţi-a plăcut, poate te-ar interesa şi acesta:

– mai alb nu se poate

***

Dacă ţi-a plăcut această postare, te poţi abona la newsletter (în meniul din dreapta) pentru a fi printre primii care vei afla, printr-un mail, ce articole noi au mai apărut pe blog.