Pentru astăzi o întrebare uşoară… Pentru unii :) Pentru mine a fost mereu dificilă şi nici azi n-am un răspuns clar la ea. După cum ştiţi, eu stau foarte prost cu memoria. În general. Şi, în particular, cu cea legată de copilăria mea. Ştiu sigur că nu am aminitiri din fragedă pruncie. Şi cred că am doar… 3 aminitiri din perioada de dinainte de 7 ani. Nu e vorbă, că nici între 7 şi 12-13 ani nu am mai multe. Poate chiar mai puţine :) Voi de când aveţi prima amintire?
Dacă doreşti, mi-ar face plăcere să-mi povesteşti această amintire, folosind secţiunea de comentarii.
Vrei să fii informat rapid despre noile postări de pe blog? Simplu! Abonează-te la newsletter!
Ai un comentariu de făcut? Be my guest!
Nu voi aproba apariţia comentariilor nelegate de subiectul postării, fără logică, fără argumente, emanaţie a vreunui talibanism, indiferent de tabără, cu invective, indiferent de destinatar. Și, desigur, nici pe a celor care nu respectă regulile de bun-simţ, decenţă şi corectitudine, ale unei comunicări dintre oaspete (tu) şi gazdă (eu)!
Dacă ai cont de Facebook, poți comenta în acest box. Dacă nu, ai altă opțiune mai jos:
[fbcomments]
Dacă nu ai cont de Facebook, folosește acest formular:
Nu cred ca aveam 2 ani. A fost o eclipsa de soare. Mama, protectoare, m-a luat in brate si a mers cu mine la fereastra. Am pastrat o imagine, cum priveam din bratele mamei, afara, prin fereastra foarte aproape de tavan. Mult mai tarziu, am intrebat-o pe mama daca am locuit vreodata la un demisol si daca isi aminteste de o eclipsa de soare. Surprinsa, mi-a confirmat: pana la 2 ani am locuit intr-o camera inchiriata a unei case cu etaj si demisol… Cand ne-am mutat la bloc, am alergat prin toate camerele, apoi m-am oprit in balcon, si de acolo, i-am spus mamei “sunt cocoan’a boc”. Balconul a fost ceva special pentru mine!… Undeva pe Grivita, era un magazin “Aschiuta”. Mergeam cu tata in fiecare zi si cumparam un balon. Intr-o zi, am luat balonul si am iesit, fara sa-l mai astept pe tata. M-am ratacit. Plangeam si sopteam printre suspine: “ta-ta, ta-ta..” Vedeam inaintea mea pomi, si oameni fara fete. Noroc ca m-a vazut tata la un moment dat!…. La scurta vreme, s-a intamplat ca eu si mama sa ramanem in lift, intre etaje. A fost foarte rau. Am batut in usa liftului, am strigat, apoi s-au auzit voci. La indicatiile celor de afara, mama a reusit sa faca sa se deschida usile. M-a ridicat in brate si oamenii m-au tras afara din lift, printr-o portiune destul de ingusta. Noroc ca aveam tricicleta cu care venisem de la parc, asa a avut pe ce sa se inalte si mama. Dar dupa ce mama a fost langa mine, am inceput sa plang dupa tricicleta. Ceva mai tarziu, ne-am mutat la o casa cu curte interioara. Joaca, cu un baiat vecin, cu 2-3 ani mai mare decat mine, nu mi-a placut. Se „distra” cu gusteri pana ce mureau. Le pregatea apoi inmormantarea cu tot ritualul. Nu era nimic amuzant. Am refuzat sa particip. S-a plans parintilor mei ca nu vreau sa ma joc cu el. L-am batut de cateva ori…. In acea curte, am locuit de la 4 la 10 ani. Erau acolo, intr-o gradinita, doi piersici mari. De cum incepeau sa rodeasca, un domn si o doamna, casatoriti dar fara rude si copii, ii pazeau zi si noapte. Faceau cu schimbul. Cand fructele erau gata coapte, numai bune de mancat, le adunau cu mare grija, le cantareau si apoi le imparteau in mod egal pentru toti cei din curte. Doamne, cat de mult asteptam ziua aceea cand primeam piersici! Ce piersici … ! Nu nectarine sau altoite cu smochine…:)
De la trei ani am inceput sa merg la gradinita, in grupa mica. Mama mi-a spus cu ceva timp inainte ca voi merge, dar nu-mi era prea clar ce insemna “grupa mica”. Cu cateva zile inainte de 15 septembrie am avut un vis pe care l-am tinut minte: se facea ca e razboi, oameni calare inarmati au navalit in orasul nostru, alergau dupa toti cei care erau atunci pe strazi, ii raneau sau chiar omorau, iar eu nu puteam fugi pentru ca tot cadeam in niste gropi cu care era impanzit trotuarul. Bineinteles ca mintea mea asocia cuvintele grupa-groapa. Si probabil vazusem in acea perioada scene cu razboi intr-un film.
mi amintesc cutremurul din 77 desi aveam un an si vreo 5 zile. Geamurile de la vitrina au inceput sa se miste si m-a luat bunica in brate si mi-a zis ca nu-i nimic. Amintirea e perfect clara si trairile mele de asemeni. Stiu ca unele “amintiri” se pot asocia cu povestile spuse de parinti/ bunici dar nu cred ca imaginatia mea e sau a fost atat de mare incat sa- mi creez amintiri in urma unei povesti
Am mai comentat la această întrebare, dar simt nevoia să mai spun ceva. Nu-mi amintesc exact care ar fi chiar prima amintire şi exact ce vârstă aveam , cred 5-6 ani, dar îmi amintesc cu mare plăcere multe fragmente din copilăria mea, petrecute la bunicii din partea mamei, într-un sat săsesc din judeţul Alba. Şi acum văd buchetul de viorele, culese dintr-un strat plantat în grădină de bunica mea, prinse într-o batistă albă ca neaua, cu care bunica mea se ducea la biserică, duminica dimineaţa.
Clopotele bisericii începeau să bată cam tot la aceeaşi oră şi lumea începea să meargă, gătită de sărbătoare.
Îmi amintesc de pâinea şi lipiia pe care o cocea în cuptor şi eu mă învârteam prin apropiere pe când ştiam că o scoate , că nicăieri nu era mai bună lipiia ca la bunica.
Dimineaţa se scula devreme, făcea focul, lustruia pantofii, punea mâncarea pentru prânz pe foc şi noi copiii când ne sculam era totul curat.
Şi spăla bunica cu mâna frecând pe un fel de scândură maşină manuală , ca să spun aşa, dar nu era destul mai punea ceva albastru când clătea cămăşile albe , ca să iasă şi mai albe!
In curte pe lângă zidul casei erau holeandrii de diferite culori, care miroseau frumos. Abia mai târziu am aflat că holeandri sunt otrăvitori.
Mă lua bunica şi mătuşa la vie, ajutam şi eu la cules de struguri.
Imi amintesc şi de tutun, cultivau tutun şi apoi era înşirat pe sfori să se usuce,..
Aduceam copii în curte şi înşiram tot felul jucându-ne, dar nu-mi amintesc să fi ridicat vreodată bunica tonul la mine! Acum mă gândesc de multe ori că ar fi trebuit să mă pună să-i ajut, niciodată nu s-a plâns, eram mereu o răsfăţată, fetiţă de la oraş dată în grija bunicilor la ţară.
De fapt am amintiri si de mai mic , dar trec peste ele. Pe la 5 ani mama a suferit o operatie foarte grea la rinichi si pentru ca nu avea cine sa stea cu mine acasa am fost dus la tara , in localitatea Gîrliciu, jud. Constanta, la o sora a tatii. Era iarna. Acolo am stat vreo trei luni. In primavara,, cam pe timpul asta, cind tata a venit sa ma ia acasa, nu m-a recunoscut dintr-un grup de copii aflati la joaca, pe ulita. Eram imbracat, tin mint, in pantaloni negri de dimie, cu caciula de miel pe cap si doar balonzaidul era de la oras. De altfel asta facea diferenta intre mine si ceilalti copii de pe ulita si a facut ca tata sa ma recunoasca. Acum dupa 45 de ani pot spune ca iarna aceea a fost ca in poezia lui George Cosbuc, Iarna pe ulita.
Toate opiniile exprimate aici au caracter personal, nu implică și nu pot fi asociate sub nicio formă cu funcția publică deținută de mine sau instituția în care îmi desfășor activitatea!
*
Preluarea unui articol este permisă în limita a 200 de cuvinte și, obligatoriu, cu menționarea autorului și cu link bine definit către postarea originală!
Pentru astăzi o întrebare uşoară… Pentru unii :) Pentru mine a fost mereu dificilă şi nici azi n-am un răspuns clar la ea. După cum ştiţi, eu stau foarte prost cu memoria. În general. Şi, în particular, cu cea legată de copilăria mea. Ştiu sigur că nu am aminitiri din fragedă pruncie. Şi cred că am doar… 3 aminitiri din perioada de dinainte de 7 ani. Nu e vorbă, că nici între 7 şi 12-13 ani nu am mai multe. Poate chiar mai puţine :) Voi de când aveţi prima amintire?
Nu cred ca aveam 2 ani. A fost o eclipsa de soare. Mama, protectoare, m-a luat in brate si a mers cu mine la fereastra. Am pastrat o imagine, cum priveam din bratele mamei, afara, prin fereastra foarte aproape de tavan. Mult mai tarziu, am intrebat-o pe mama daca am locuit vreodata la un demisol si daca isi aminteste de o eclipsa de soare. Surprinsa, mi-a confirmat: pana la 2 ani am locuit intr-o camera inchiriata a unei case cu etaj si demisol… Cand ne-am mutat la bloc, am alergat prin toate camerele, apoi m-am oprit in balcon, si de acolo, i-am spus mamei “sunt cocoan’a boc”. Balconul a fost ceva special pentru mine!… Undeva pe Grivita, era un magazin “Aschiuta”. Mergeam cu tata in fiecare zi si cumparam un balon. Intr-o zi, am luat balonul si am iesit, fara sa-l mai astept pe tata. M-am ratacit. Plangeam si sopteam printre suspine: “ta-ta, ta-ta..” Vedeam inaintea mea pomi, si oameni fara fete. Noroc ca m-a vazut tata la un moment dat!…. La scurta vreme, s-a intamplat ca eu si mama sa ramanem in lift, intre etaje. A fost foarte rau. Am batut in usa liftului, am strigat, apoi s-au auzit voci. La indicatiile celor de afara, mama a reusit sa faca sa se deschida usile. M-a ridicat in brate si oamenii m-au tras afara din lift, printr-o portiune destul de ingusta. Noroc ca aveam tricicleta cu care venisem de la parc, asa a avut pe ce sa se inalte si mama. Dar dupa ce mama a fost langa mine, am inceput sa plang dupa tricicleta. Ceva mai tarziu, ne-am mutat la o casa cu curte interioara. Joaca, cu un baiat vecin, cu 2-3 ani mai mare decat mine, nu mi-a placut. Se „distra” cu gusteri pana ce mureau. Le pregatea apoi inmormantarea cu tot ritualul. Nu era nimic amuzant. Am refuzat sa particip. S-a plans parintilor mei ca nu vreau sa ma joc cu el. L-am batut de cateva ori…. In acea curte, am locuit de la 4 la 10 ani. Erau acolo, intr-o gradinita, doi piersici mari. De cum incepeau sa rodeasca, un domn si o doamna, casatoriti dar fara rude si copii, ii pazeau zi si noapte. Faceau cu schimbul. Cand fructele erau gata coapte, numai bune de mancat, le adunau cu mare grija, le cantareau si apoi le imparteau in mod egal pentru toti cei din curte. Doamne, cat de mult asteptam ziua aceea cand primeam piersici! Ce piersici … ! Nu nectarine sau altoite cu smochine…:)
De la trei ani am inceput sa merg la gradinita, in grupa mica. Mama mi-a spus cu ceva timp inainte ca voi merge, dar nu-mi era prea clar ce insemna “grupa mica”. Cu cateva zile inainte de 15 septembrie am avut un vis pe care l-am tinut minte: se facea ca e razboi, oameni calare inarmati au navalit in orasul nostru, alergau dupa toti cei care erau atunci pe strazi, ii raneau sau chiar omorau, iar eu nu puteam fugi pentru ca tot cadeam in niste gropi cu care era impanzit trotuarul. Bineinteles ca mintea mea asocia cuvintele grupa-groapa. Si probabil vazusem in acea perioada scene cu razboi intr-un film.
mi amintesc cutremurul din 77 desi aveam un an si vreo 5 zile. Geamurile de la vitrina au inceput sa se miste si m-a luat bunica in brate si mi-a zis ca nu-i nimic. Amintirea e perfect clara si trairile mele de asemeni. Stiu ca unele “amintiri” se pot asocia cu povestile spuse de parinti/ bunici dar nu cred ca imaginatia mea e sau a fost atat de mare incat sa- mi creez amintiri in urma unei povesti
Am mai comentat la această întrebare, dar simt nevoia să mai spun ceva. Nu-mi amintesc exact care ar fi chiar prima amintire şi exact ce vârstă aveam , cred 5-6 ani, dar îmi amintesc cu mare plăcere multe fragmente din copilăria mea, petrecute la bunicii din partea mamei, într-un sat săsesc din judeţul Alba. Şi acum văd buchetul de viorele, culese dintr-un strat plantat în grădină de bunica mea, prinse într-o batistă albă ca neaua, cu care bunica mea se ducea la biserică, duminica dimineaţa.
Clopotele bisericii începeau să bată cam tot la aceeaşi oră şi lumea începea să meargă, gătită de sărbătoare.
Îmi amintesc de pâinea şi lipiia pe care o cocea în cuptor şi eu mă învârteam prin apropiere pe când ştiam că o scoate , că nicăieri nu era mai bună lipiia ca la bunica.
Dimineaţa se scula devreme, făcea focul, lustruia pantofii, punea mâncarea pentru prânz pe foc şi noi copiii când ne sculam era totul curat.
Şi spăla bunica cu mâna frecând pe un fel de scândură maşină manuală , ca să spun aşa, dar nu era destul mai punea ceva albastru când clătea cămăşile albe , ca să iasă şi mai albe!
In curte pe lângă zidul casei erau holeandrii de diferite culori, care miroseau frumos. Abia mai târziu am aflat că holeandri sunt otrăvitori.
Mă lua bunica şi mătuşa la vie, ajutam şi eu la cules de struguri.
Imi amintesc şi de tutun, cultivau tutun şi apoi era înşirat pe sfori să se usuce,..
Aduceam copii în curte şi înşiram tot felul jucându-ne, dar nu-mi amintesc să fi ridicat vreodată bunica tonul la mine! Acum mă gândesc de multe ori că ar fi trebuit să mă pună să-i ajut, niciodată nu s-a plâns, eram mereu o răsfăţată, fetiţă de la oraş dată în grija bunicilor la ţară.
De fapt am amintiri si de mai mic , dar trec peste ele. Pe la 5 ani mama a suferit o operatie foarte grea la rinichi si pentru ca nu avea cine sa stea cu mine acasa am fost dus la tara , in localitatea Gîrliciu, jud. Constanta, la o sora a tatii. Era iarna. Acolo am stat vreo trei luni. In primavara,, cam pe timpul asta, cind tata a venit sa ma ia acasa, nu m-a recunoscut dintr-un grup de copii aflati la joaca, pe ulita. Eram imbracat, tin mint, in pantaloni negri de dimie, cu caciula de miel pe cap si doar balonzaidul era de la oras. De altfel asta facea diferenta intre mine si ceilalti copii de pe ulita si a facut ca tata sa ma recunoasca. Acum dupa 45 de ani pot spune ca iarna aceea a fost ca in poezia lui George Cosbuc, Iarna pe ulita.