Cum era să fiu eu nominalizat la Oscar :))

Dragii mei, poate nu știați, dar, printre multele lucruri pe care le-am făcut la viața mea, am fost și actor! Da, da, de ce râdeți? Bine, poate nu chiar actor, actor, dar, dacă orice pațachină care apare la televizor devine automat o divă-vedetă, nu înseamnă că oricine joacă într-un film e actor? Eu așa zic, deși nu mi-am trecut asta în CV. Să vă povestesc cum a fost, înainte de a vă lăsa să vedeți imaginile. Se-ntâmpla prin 2001 când am primit un telefon de la regizorul Mircea Mureșan, cel care a fost nominalizat la Palme D’Or și a obținut premiul de debut la Cannes, în 1966, cu pelicula Răscoala. 

După politețurile de început, a trecut la subiect și m-a întrebat dacă nu vreau să joc în producția cinematografică pe care o pregătea. Eu, să vedeți Maestre, nu am jucat niciodată (excepție făcând o piesaă în clasa a 4-a, cred, când am fost Dl. Goe), nu cred că sunt potrivit. El, ba sunteți, v-am văzut la televizor și vă apreciez mult, sunteți natural, echilibrat, serios, distins, taman bun pentru personaj. Eu, că nu, el, că da. Până la urmă m-a convins. Adevărul e că eu doar mă prefăceam că n-aș vrea. Că doar visasem toată adolescența să devin actor, până mi-am dat seama că n-am memorie. Am aflat și detaliile. Va fi o comedie, numită ciudățel Sexy Harem Ada Kaleh. Și eu voi juca într-o scenă alături de Jean Constantin. Văleu, zic eu în capul meu! Să nu mă fac naibii de rușine! Dar, cum mă știți, temerar, am mers mai departe. Așa că, în ziua și la ora indicate, am fost la poarta unei vechi case boierești. Am intrat, vânzoleală mare. M-a văzut cineva, l-a anunțat pe domnul Mureșan, acesta mi-a strâns mâna, mi-a mulțumit că am acceptat și m-a poftit să aștept, că se mai filmau înainte alte scene. Și am așteptat vreo… 3 ore, cred. Dar nu m-am plictisit, pentru că priveam și ascultam fascinat toată agitația artistică de acolo.

La un moment dat, mă cheamă în altă cameră și mă prezintă lui Jean Constantin. Care m-a firitist, la rândul, său, pentru emisiunile pe care le făceam la Antenă, lucru în măsură să-mi creeze trac, evident. De care am reușit să scap repede, pentru că Jean era spumos și filmările se opreau din minut în minut. Nu reușea să se țină de scenariu și mai băga de la el. Și chiar dacă noi râdeam pe acolo, regizorul nu considera că improvizațiile erau potrivite pentru scenă. Până la urmă am reușit să filmăm cap-coadă toată secvența de 37 de secunde. Pe care vă poftesc s-o vedeți mai jos. Din păcate, nu m-a descoperit niciun producător de la Hollywood, cine știe unde eram acum și câte Oscaruri aș fi avut pe noptieră! Dar nu e timpul pierdut :)

PS. Nu reușesc să-mi dau seama de ce naiba aveam claia aia de păr în cap, pentru că mie mi-a plăcut mereu să fiu tuns scurt :)

Categorii: anacronic
 
      Ţi-a plăcut?
Şi împarte cu prietenii tăi! Facebooktwitter

Vrei să fii informat rapid despre noile postări de pe blog? Simplu! Abonează-te la newsletter!
  •  

    Ai un comentariu de făcut? Be my guest!

    Nu voi aproba apariţia comentariilor nelegate de subiectul postării, fără logică, fără argumente, emanaţie a vreunui talibanism, indiferent de tabără, cu invective, indiferent de destinatar. Și, desigur, nici pe a celor care nu respectă regulile de bun-simţ, decenţă şi corectitudine, ale unei comunicări dintre oaspete (tu) şi gazdă (eu)!


    Dacă ai cont de Facebook, poți comenta în acest box. Dacă nu, ai altă opțiune mai jos:

    [fbcomments]

    Dacă nu ai cont de Facebook, folosește acest formular: