Rutina

Stătea pe bancă de aproape 20 de minute. Nu se gândea la ceva anume, de altfel nici n-ar fi părut preocupat, dacă, desigur, cineva i-ar fi dat atenție. Pur și simplu stătea picior peste picior, cu spatele moale și mâinile încrucișate la piept, în timp ce ochii se mutau de la tufa de forsiția înflorită galben la stânga lui, acolo, în intersecția aleilor, până la cele 3 rațe exotice, cu penaj metalic, care se tot legănau nehotărâte pe marginea de beton a lacului, undeva în dreapta. În călătoria ei molcomă, privirea surprindea pentru câte o secundă, fără a înregistra însă conștient, lanțul gros și verde, pătat de rugină, care lega stâlpișorii înclinați de la marginea aleii, urmele de pași de intruși lăsate în pământul moale, desenele stranii făcute de lumina filtrată de salcia cu trunchiul aproape măcinat de carii, și, spre capătul cursei, trei tulpini stinghere de trandafiri îmblânziți. Înapoi.

Rar, își lăsa privirea s-o ia în sus, pipăind conturul câte unui copac din plan secund, până în vârf, acolo unde totul se disipa inconfortabil în masa amorfă a cerului. Rătăcire. Înapoi.

Făcea asta aproape în fiecare zi, în drum spre casă. Era purgatoriul lui, cum îi spunea, locul în care devenea celălalt, cel neafectat de rutina exasperantă, de micile sau mai marile probleme de la serviciu, iritările, nervii, plictisul sau, după caz, blazarea din prima parte a zilei. Uneori zăbovea 5 minute, alteori chiar și o jumătate de oră. Nu era un ritual, adică el nu-l simțea ca find astfel. Nu se considera dependent de el. Ar fi putut, la fel de bine, intra într-un bar și da pe gât un pahar de tărie. Pur și simpu alegea să facă asta, ceea ce-i dădea o ușoară senzație reconfortantă de control. Necesar.

Câteodată, banca era ocupată. Ar mai fi fost loc să se așeze și el, dar nu-i plăcea senzația că cineva face altceva lângă el. Și mai rău ar fi fost dacă celălalt n-ar fi făcut altceva, ci s-ar fi uitat, ca și el, la ce era în față. În zilele acelea trecea mai departe, încetinind pasul, mulțumindu-se cu o detoxifiere din mers. Nu-i plăcea, dar nu avea ce face. Ceea ce, ca să fie sincer, chiar îi convenea.

Nici când se putea așeza singur, netulburat de necesitatea de a împărți ceva cu cineva, nu avea întotdeauna la ce să se uite. Erau zile sărace în culori, în mișcare, în diversitate sau în liniște. În astfel de momente, număra zalele sau încerca să identifice cea mai mare piatră din raza vizuală. Evident, nu zăbovea mult. Se ridica și pleca, mulțumit, totuși, că și-a făcut datoria față de el.

Ceea ce făcu și astăzi, fără grabă. Șederea fusese plină, satisfăcătoare, conformă cu așteptările lui. Se simțea așa cum ar fi trebuit să se simtă, chiar dacă i-ar fi fost aproape imposibil să definească ”cum-ul”. După exact 24 de pași, numărați inconștient din vârful buzelor, se opri și întoarse capul, ca de obicei. Pe bancă nu se așezase încă nimeni. Zâmbi.

Categorii: cuvinte
 
      Ţi-a plăcut?
Şi împarte cu prietenii tăi! Facebooktwitter

Vrei să fii informat rapid despre noile postări de pe blog? Simplu! Abonează-te la newsletter!
  •  

    Ai un comentariu de făcut? Be my guest!

    Nu voi aproba apariţia comentariilor nelegate de subiectul postării, fără logică, fără argumente, emanaţie a vreunui talibanism, indiferent de tabără, cu invective, indiferent de destinatar. Și, desigur, nici pe a celor care nu respectă regulile de bun-simţ, decenţă şi corectitudine, ale unei comunicări dintre oaspete (tu) şi gazdă (eu)!


    Dacă ai cont de Facebook, poți comenta în acest box. Dacă nu, ai altă opțiune mai jos:

    [fbcomments]

    Dacă nu ai cont de Facebook, folosește acest formular:


    1. Uneori rutina ne ajută şi alteori ne este dăunătoare … depinde însă se mai mulţi factori . Cu toate acestea povestea e originală .