Răspunsul

Nu mai împodobea bradul de câțiva ani. Cam de când descoperise că un Crăciun petrecut singur nu e chiar cel mai fericit moment al unei vieți. Și un ritual pe care n-ai cu cine să-l împărtășești și ale cărui rezultate nu ai cu cine să le contempli nu e în măsură să te stimuleze să-l duci la capăt. Dimpotrivă, globurile, beteala, beculețele devin doar ornamente stridente ale unui ambalaj care nu îmbracă nimic. Doar accentuează, prin contrast, lipsa ingredientelor esențiale. Atmosfera, starea, echilibrul. Fără ele, totul putea fi trăit ca-n fiecare zi, nemairămânând de suportat decât colindele repetate la infinit la radio și produsele din supermarketuri care, din motive evidente, trebuie să aibă toate forma lui Moș Crăciun.

O singură concesie făcea festivismului generalizat. De fapt, două, prima fiind cedarea mereu la rugămințile mamă-sii de-a lua acasă coronița pe care i-o cumpăra din piață. Ca să miroasă și la tine în casă a sărbătoare. Da, mirosul era problema. În primul an o agățase de ușa de la intrare, dar dispăruse în câteva zile. De atunci o punea pe boxă și o lăsa acolo până începeau să-i cadă acele din cauza vibrațiilor.

Dar altul era adevăratul hatâr asezonat specific. Cu ceva timp în urmă observase că, pe la jumătatea lui decembrie, un balcon dintr-un bloc vecin exploda în culori. Zeci de beculețe își aruncau lumina prin geamuri spre cei din afară, oricare ar fi fost ei. Un an mai târziu a decis să-i răspundă, fixând cu scoth de tocul ferestrelor instalația lui cu leduri albastre. Desigur, era mult mai săracă, dar, în fond, nu primise o invitație la întrecere. Sau așa spera.

Momentul era mai important decât toată simbolistica religioasă sau comercială a gesturilor celor din afară. Reacția lui înlocuia cu succes toată acea agitație, acea frenezie de a sărbători cu orice preț, de a fi ca ceilalți, fără a fi cu ei, de-adevăratelea. Cineva aprindea o lunină. Sunt aici.

Și eu.

Nu știa cine e. Cel mai probabil se vor fi intersectat prin cartier, dar n-avea nici cea mai palidă curiozitate să-i afle identitatea. Îi era suficient să știe că e acolo și îi oferă un pretext. I-ar fi plăcut doar să afle cumva dacă ecoul lui era remarcat. Dar simțea că e doar o frivolitate. Învățase de mult că reacțiile la existența celuilalt nu implică reciprocitate.

Așa că și anul acesta scosese de câteva zile instalația din dulap și aștepta în fiecare seară motivul de a o băga în priză. Se ridica într-una de la calculator ca să privească pe geam dincolo de drum. Nu mai ținea minte, dar bănuia că la fel de nerăbdător era și pe vremuri, când îl aștepta pe Moșul. Trecu și 24, trecu și 25. Dincolo balconul rămase întunecat, deși în apartament luminile se aprindeau și se stingeau, semn că oamenii nu erau plecați. Nu toți, cel puțin. Se simțea ușor înșelat, dar n-ar fi putut spune exact de ce.

Băgă în sertar rola de scotch alb și foarfeca, înfășură firele instalației pe mână, meticulos, dar absent, și puse ghemotocul în sertarul de sus al debaralei, lângă globuri, beteală și Moș Crăciunul de jucărie, rămas de mult timp fără baterii.

Categorii: cuvinte
 
      Ţi-a plăcut?
Şi împarte cu prietenii tăi! Facebooktwitter

Vrei să fii informat rapid despre noile postări de pe blog? Simplu! Abonează-te la newsletter!
  •  

    Ai un comentariu de făcut? Be my guest!

    Nu voi aproba apariţia comentariilor nelegate de subiectul postării, fără logică, fără argumente, emanaţie a vreunui talibanism, indiferent de tabără, cu invective, indiferent de destinatar. Și, desigur, nici pe a celor care nu respectă regulile de bun-simţ, decenţă şi corectitudine, ale unei comunicări dintre oaspete (tu) şi gazdă (eu)!


    Dacă ai cont de Facebook, poți comenta în acest box. Dacă nu, ai altă opțiune mai jos:

    [fbcomments]

    Dacă nu ai cont de Facebook, folosește acest formular: