pentru mine nu mai sunteţi Maestrul Arşinel!

Acum, sincer, câţi dintre noi, aflaţi în suferinţă, am fi refuzat un transplant făcut peste rând, şi am fi cedat locul unui necunoscut? Nu cred că foarte mulţi. Eu, unul, nu pot spune cum m-aş comporta în chestiuni de viaţă şi de moarte. Dar ştiu sigur că, după aceea, dacă cineva mi-ar reproşa că am ţinut mai mult la mine decât la principiile care ar fi trebuit să mă oprească să accept tratamentul preferenţial, nu m-aş da victimă a răutăţii oamenilor şi nu m-aş declara patetic nefericit că m-am născut pe meleaguri mioritice.

Am ţinut la maestrul Alexandru Arşinel, chiar dacă, acum foarte mulţi ani, prin 1998, a fost primul care mi-a cerut bani ca să accepte invitaţia la emisiunea Printre rânduri. Voiam să-i iau un interviu, nu să-l pun să spună glumiţe în faţa camerei. Mi-a spus că nu e normal ca televiziunea să câştige din imaginea lui. Aş fi vrut să spun că eu fac emisiunea aceea fără să iau o para chioară în plus faţă de salariul de editor prezentator la Observator. M-a mâhnit, dar am continuat să zâmbesc la cupletele lui cu Stela Popescu. Chiar dacă n-am râs niciodată la ele, le-am considerat mereu o gură de aer curat în atmosfera încărcată de grobianism, vulgaritate, indecenţă şi poante de prost gust, tipică grupurilor de divertisment sau stand-up comedianţilor de la noi.

În primă fază, m-am bucurat când am aflat că a fost operat cu succes. Pentru o secundă m-am întrebat cum de nu auzisem până atunci de problemele de sănătate care însoţesc cedarea rinichilor, dar mi-am spus că nu era obligatoriu ca omul să-şi facă public orarul şedinţelor de dializă. Apoi am citit scrisoarea lui Emanuel Ungureanu (aici), şi m-am întristat. Nu l-am condamnat pe omul Arşinel pentru c-a acceptat gestul medicilor. M-a amărât doar că trăim într-o ţară în care oamenii ţin atât ca, după moarte, să dea viermilor drept hrană şi organe care ar putea salva alte vieţi. Şi, astfel, mor tineri fără nicio vină că s-au născut cu ADN mai fragil. Iar doctorii sunt puşi în situaţia de a-şi vedea pacienţii stingându-se, pentru că sunt mult prea jos pe nişte liste triste, în care ordinea nu e mereu corectă.

Aşa cum spuneam, nu gestul omului Arşinel, de a scăpa repede de suferinţă şi de a-şi creşte şansele la încă mulţi ani de viaţă de acum înainte, m-a supărat! Ci reacţia vedetei Arşinel, când a trebuit să răspundă unora dintre afirmaţiile făcute de Emanuel fără răutate şi fără rea voinţă. Mi s-a părut nedemn modul în care s-a dat lovit în statutul său, felul în care, în subsidiar, a lăsat să se înţeleagă că acesta e mai important decât al altor bolnavi, care, poate, n-au făcut atât de mult pentru români. În primul rând, acest lucru ar trebui decis de o instanţă mult superioară unui director de clinică. În al doilea rând, de unde ştie el că Adina Bleotu, o tânără de doar 20 de ani, studentă la Medicină, dacă ar fi trăit, n-ar fi descoperit un tratament împotriva cancerului? Sau o modalitate ieftină de a “construi” organe din celule stem? Poate ea, dacă ar fi avut şansa, ar fi adus pe feţele oamenilor cel puţin la fel de multe zâmbete ca apariţiile actorului la televizor sau pe scenă.

Aş vrea să fiu bine înţeles. Vă doresc sincer să fiţi sănătos! Bucuraţi-vă în intimitate de şansa avută şi folosită! Dar nu-i trataţi astfel pe toţi ceilalţi suferinzi care aşteaptă, de multe ori zadarnic, să ajungă pe primul loc al unei liste din România, ţară în care vă pare rău că v-aţi născut.

Pentru asta, de astăzi, pentru mine nu veţi mai fi un Maestru!