Patrick este un tânăr american din Kansas City, afectat de un foarte serios handicap fizic. Este imobilizat în scaunul cu rotile, nu poate sta în picioare şi nici mâinile nu şi le poate folosi cum trebuie. Are o mare pasiune: să asculte country music, un fel de folk de pe la noi. Şi un preferat din domeniu: Blake Shelton.
Putem presupune că mare i-a fost bucuria când a aflat că va merge la un concert al acestuia.
Şi mare trebuie să-i fi fost dezamăgirea când a constatat că, din cauza condiţiei sale care îl obligă să stea şezut şi a tuturor oamenilor din faţa lui, nu poate vedea nimic pe scenă sau măcar pe ecranele din laturile acesteia. Era ca şi când şi-ar fi ascultat cântăreţul admirat acasă, la casetofon. Mama şi sora lui au încercat să-l ridice, dar fără succes.
Spre surpriza lor, doi bărbaţi s-au apropiat, l-au luat pe braţe pe Patrick şi l-au ridicat până la înălţimea suficientă ca acesta să vadă tot ce se întâmplă pe scenă. Şi au stat aşa mai bine de 20 de minute, până la finalul spectacolului. După care l-au dus chiar în culise, pentru a se întâlni cu Blake. Apoi au plecat aşa cum au venit, discreţi.
Mama lui Patrick a fost atât de impresionată de gestul celor doi, încât le-a făcut câteva poze şi a vrut să împărtăşească totul cu alţi oameni, prin intermediul televiziunii: “Puteau să danseze sau să privească liniştiţi concertul, dar au decis să îl ajute pe Patrick. E un moment pe care n-o să-l uit niciodată”.
PS. Click pe poză pentru a o vedea mai mare!
din nou jos palaria,felicitari aveti un dar aparte ,de a expune aceste povesti de veata si de a le comenta .,mie imi face o mare placere de a va urmari .
Esti un culegator atat de bun Radu…
Nici nu mai e nevoie sa zici ce ar trebui sa facem si sa luam din exemplele, sau oamenii exemple pe care ii dai pentru ca felul in care prezinti povestea te face sa-ti pui intrebari despre “tine”. Imi pare rau ca am acordat prea putin timp blogului tau.
Scrii nemaipomenit de placut!
Impresionanant, întradevăr! Totuşi există gesturi asemănătoare si în rândul adolescenţilor de la noi. De exemplu, la banchetul de sfârsit de şcoală generală doi dintre colegii fiicei mele au ridicat pe umeri pe colegul lor, orfan de mamă, având sindromul Down intonând versurile melodiei “We are the Champions ” ale regretatului Freddy Mercury. Mi s- a părut un gest de mare nobleţe avănd in vedere că in primele clase unii părinţi (printre care si un medic) au făcut presiuni asupra învăţătoarei să-l dea afară din şcoală! învăţătoarea , o persoană de excepţie nu a cedat, asumându şi întreaga responsabilitate pentru educatia lui la şcoală !
În final s a dovedit că copiii au fost mai întelepţi şi altruişti decât unii adulţi şi l-au tratat cu grija faţă de un frate mai mic si mai tontuţ.
se intampla si asa , e foarte bine