nu contează ce-ai în cap, ci ce diplomă ai să arate asta!

Am dat întâmplător peste o ştire interesantă, dar veche, de dincolo de Ocean, care, aici, în ţara imposturii, nu a ajuns. Suntem atât de obişnuiţi cu cei care se pretind a fi ceea ce nu sunt, cu atâtea “vedete” de carton şi silicon, cu atâţia “intelectuali” de mucava,  cu atâţia lideri de opinie ale căror obiectivitate, inteligenţă şi cultură generală au ceva în comun cu genunchiul broaştei, încât am ridica sprâncenele a mirare doar dacă, să zicem, s-ar afla că gonflabila omniprezentă la televizor e, de fapt, bărbat. Dar să vă spun despre ce e vorba…

În 2007, după 28 de ani petrecuţi în sânul uneia dintre cele mai prestigioase Universităţi din lume, M.I.T. – Massachusetts Institute of Technology, Marilee Jones a recunoscut că nu are nicio diplomă de studii superioare care să-i fi permis ocuparea în ultimii 10 ani a extrem de importantei funcţii de Decan de admiteri. Adică cel care, an de an, ţine în mâini soarta a zeci de mii de absolvenţi de liceu care vor să fie admişi la M.I.T., ca un pas esenţial spre succesul în viaţă. Aţi văzut, probabil, în multe filme, adolescenţii americani care trimit cererea de înscriere, mai degrabă un dosar de cadre, plin cu recomandări şi dovezi ale calităţilor solicitantului, după care aşteaptă înfriguraţi plicul, mare sau mic, semn al acceptării sau al respingerii.

Povestea e simplă şi a fost spusă chiar de împricinată. Chiar dacă la angajare, în 1979, poziţia pe care o viza nu necesita studii superioare, ea şi-a “înflorit” CV-ul, ca să-şi mărească şansele. Pentru că nu reprezentau criterii eliminatorii, informaţiile respective nu au fost verificate. 18 ani mai târziu, când a fost avansată într-o funcţie extrem de importantă, pentru care ar fi fost nevoie de diplomele de absolvire, nimeni nu s-a mai gândit să verifice dosarul unui angajat atât de vechi şi de apreciat.

Cu un an înainte de a se afla toată tărăşenia, Marilee a scris o carte, pe care a promovat-o în toată ţara: Less stress, more success. În ea îi sfătuia pe tineri să nu mai fie atât de disperaţi să fie admişi la o universitate de prestigiu, să nu se mai dea peste cap pentru a-şi întocmi dosare impresionante, şi pe părinţi să nu mai pună atâta presiune pe copiii lor. A fost un apel la rezistenţa împotriva tendinţei de a părea perfect, exercitată de un sistem academic şi social rigid, dar şi în favoarea integrităţii morale şi etice, atât de greu de păstrat atunci când tentaţiile de a trişa pentru a avea succes sunt foarte mari. Ironic, nu?

Marilee a demisionat, conducerea M.I.T. şi-a pus cenuşă-n cap, dar valurile provocate nu s-au liniştit prea uşor. Şi au dat naştere la dezbateri serioase despre aşteptările pe care societatea şi familia le au de la tinerii elevi de liceu, pe care ei le au de la ei, despre modul nerealist în care se apreciază realizările sau eşecurile la învăţătură, despre goana după diplome inutile, dar bune de pus la dosar, despre obsesia pentru aparenţă, în defavoarea profunzimii, despre competiţia artificială, nu la nivelul valorii ci la cel al autopromovării acesteia, despre inconştienţa de a urma o facultate doar pentru diploma de absolvire şi nu din pasiune pentru materia studiată acolo, despre insatisfacţia personală a multor absolvenţi care, în pofida statutului social oferit de terminarea unei instituţii apreciate, se trezesc profesând în domenii care nu-i interesează.

Vă sună cunoscut? Mie, da. Am predat 4 ani la o facultate de jurnalism a unei universităţi particulare. Dar este aceeaşi situaţie şi “la stat”. Din 100 de studenţi pe care i-am avut în fiecare an, maxim 15 aveau ce căuta acolo. Nu doar ca nivel de inteligenţă, cultură generală, capacitate de analiză şi sinteză, talent la scris, obligatorii pentru un jurnalist bun, dar şi ca interes sau pasiune pentru viitoarea lor profesie.

În România există o obsesie pentru diplome. Nu contează pentru ce, important e să ai acasă teancuri de dreptunghiuri de hârtie frumos colorată. Cine ştie când îţi vor fi utile? Şi, din păcate, sistemul fiind făcut şi condus de oameni cu astfel de mentalităţi, cei care le seamănă au mari şanse de succes. Iar “eficienţa” lui se vede cum nu se poate mai clar în nivelul de civilizaţie, educaţie şi performanţă profesională al societăţii româneşti. Care ar merita, desigur, o diplomă de carton lucios! Neapărat plastifiat!