Nemaifiind eu niciodată pe tărâmuri nemțești, m-am bucurat de ocazia de a vizita nițel Munchenul. Să văz și eu dacă e adevărat tot ce se spune despre teutoni. Acum, să fiu sincer, o fi adevărat, doar că eu nu prea am văzut nemți, așa cum mi-i imaginam eu, toți blonzi și înalți. Dimpotrivă, străzile sunt un furnicar multicolor, și nu mă refer doar la haine :) Sigur, semnele că ești într-un oraș civilizat se văd de la primul pas, când ieși din gară. Toată lumea coboară în pasaj pentru a subtraversa strada din față, deși deasupra nu circulă decât puține mașini și rare tramvaie. Primul lucru observat? Nu prea există coșuri de gunoi! Ce scuză perfectă ar fi pentru români ca să arunce pe jos orice. Aici, dimpotrivă, nu vezi o hârtie pe caldarâm. Am stat câteva minute pe o bancă să văd dacă nu cumva armata de angajați la salubritate trec din 5 în 5 minute ca să strângă. Am stat degeaba!
Centrul orașului e, ca în toate orașele cu trecut medieval, comasat de-o parte și de alta a unei artere pietonale, care începe cu un fel de poartă cu turnulețe. În fața ei, o piață în care vara, cred, e o întinsă fântână arteziană. Acum, pe bolovanii de decor stau o mulțime de tineri. Unii discută, alții ascultă muzică la căști, alții se dau cu skate-ul. Ca peste tot, diverse naționalități și etnii. Dar nimic nu pare să-i împiedice să socializeze.
Așa cum mi-e obiceiul, am luat la pas fiecare străduță, cu ochii mai mult pe sus decât pe jos. Chiar dacă era prânz, era destulă aglomerație. Ceea ce m-a făcut să mă gândesc cu nostalgie îngăduitoare la arterele bucureștene pline de oameni la orice oră. Mai puțin seara, când n-ai ce face, dacă nu ai destui bani de aruncat în localurile din Centrul Vechi.
Aici, tot centrul e, de fapt, un imens mall. Magazin lângă magazin. În spatele fațadelor vintage, mărfuri de lux sau pentru plebea secolului 21. Forfotă peste tot. Restaurante, fast-food-uri, terase. Chiar dacă eram în octombrie. Din loc în loc, tonete pline cu fructe. Nimic din ce n-ai să găsești și în România. Doar că multe costă puțin mai ieftin decât la buticurile de fițe din capitală. De altfel, prețurile depășesc rar nivelul celor din mall-urile românești. 
Chiar când, sau mai ales când e vorba de lanțuri internaționale.
La un moment dat, pietonalul se lărgește și eu mă opresc în fața unei clădiri cu un turn în mijloc. E vechea primărie, construită în stil gotic. Sunt în Marienplatz, inima orașului din 1158. Multă lume cu ochii la câteva figurine, cavaleri și domnițe, cocoțate pe fațada turnului, deasupra liniei acoperișului. Ha, m-am prins, e pe bază de muzică și statui mișcătoare, îmi dau eu seama. Mă uit la ceas, 12 fără un pic. Deci, la miezul zilei se așteaptă spectacolul. Așa că pregătesc și eu telefonul și aștept. Un alt mit dărâmat. Nemții, sau orologiile lor, nu sunt punctuale. Mecanismul vechi nu începe să se miște decât pe la 12 și 7 minute, tocmai când eram pe punctul de a abandona. Dansul păpușilor e haios, dar nimic ieșit din comun. Am văzut ceva mai drăguț la Praga.
Îmi continui drumul, cotind la întâmplare la stânga sau la dreapta, după vreun colț interesant de clădire, zărit cu coada ochiului. Și sunt multe. Aproape fiecare casă are pe fațadă un element inedit. Fie o frescă, fie un basorelief, fie o logie, fie o punte acoperită între două construcții. Mă doare gâtul, deja :) Multe biserici, deși ar fi mai corect să le spun minicatedrale. Am intrat în câteva. Cele baroce, cu multe stucaturi aurite și fresce în care predomină azurul. Cele gotice, cu arcade prelungi și tavane întunecate, cu pereții reci și statui mai mari decât un om. Toate sunt aproape goale.
Am văzut și cerșetori. Nu mă întrebați dacă sunt români, că n-am idee. Pentru că nu vorbesc. Nu trag de tine, nu te urmăresc pe stradă, cu mâna întinsă. Stau din loc în loc, pe jos, pe o pătură, cu un carton pe care scrie ceva în germană. Că sunt săraci și amărâți, probabil. Deși, cei mai mulți par foarte în putere și capabili să muncească. Aproape toți sunt bărbați. Niciunul nu are vreun copil pe lângă el. În schimb, fiecare are câte un câine. Câte unul mai cântă la fluier sau la vioară.
Ies din centru și mă îndrept spre râul Isar, care trece agale prin capitala Bavariei. Vă rog să mă credeți că puține ape de munte de la noi sunt atât de curate ca cele care traversează unul dintre cele mai mari și mai industrializate orașe din Germania. E absolut incredibil. Și, dacă te duci destul de aproape de albia lui, riști să uiți că ești într-o metropolă. Vegetația bogată, acum îngălbenită de toamnă, îți dă senzația că ești undeva, în mijlocul unei păduri, departe de orice semn al civilizației. Dacă nu cumva, limpezimea undelor e, tocmai, un indiciu al acesteia. Pe mal se aleargă, se merge cu bicicleta sau se plimbă, mână-n mână.
Ajung, la un moment dat, în cartierul universitar. Aici, parcă mai mult decât în rest, toată lumea merge pe biciclete. Nu prea sunt parcări decât pentru ele. Clădire după clădire, fiecare cu o arhitectură care s-o diferențieze. Încerc să descifrez ceva din plăcuțele de la intrări. Facultatea de medicină. Ceva cu filosofie. Asta e Istoria. La capătul imensului bulevard e Universitatea Ludwig Maximilian. Atmosfera cam rece a întregului ansamblu nu e risipită pe de-a-ntregul de miile de tineri care intră și ies, stau pe bănci sau direct pe marginile de marmură ale câte unei fântâni. Arunc un ochi în ceea ce pare a fi o bibliotecă. Toate mesele sunt ocupate de cititori. Și nu sunt puțini, deloc.
Mă îndrept spre gară. În drum trec prin fața Teatrului Național, care adăpostește, de fapt, Opera. Niște macarale îmi strică poza :) Rezist tentației de a mă abate pe alte și alte străduțe. Oi mai avea ocazia, mă gândesc.
PS. Click pe poze pentru a le vedea mai mari.
