Întinse o mână și pipăi carpeta de lângă pat, în căutarea telefonului. Nu deschise ochii decât după ce-l găsi și apăsă butonul de pe margine. Pentru o clipă, retina îi fu invadată de lumina verde a ecranului, avea ca fundal o poză cu o frunză plină de picături de apă. Găsită pe net și neschimbată de luni bune, de lene. Apoi, brusc, cifrele se decupară alb. Nu, nu arătau cât trebuie. Sau, mai bine spus, cât ar fi vrut el să arate.
E mult prea devreme. Nu știa dacă e un gând sau doar o senzație de nemulțumire. Pentru o clipă fu tentat să caute diferența. Dar se resemnă, ca de obicei în astfel de cazuri, cu răspunsul pe care îl avea deja celălalt el, cel care nu-și propune să gândească. Sunt amândouă, doar că nu știa care se născuse prima. Nu, nu voia să-și dea voie să meargă mai departe. Mobilul bufni încet când se-ntoarse pe dușumea. Înregistră sunetul ca și când nu ar fi avut niciun amestec, ca și când altcineva l-ar fi făcut. Închisese deja pleoapele.
Se-ntoarse pe-o parte, într-o rână, cu piciorul drept îndoit în afară. Își aminti că nu e bine să dormi pe stânga. De fapt așa îi spunea mama când era mic. Ceva legat de inimă. Sigur, adormea mai mereu în poziția aceea, nu ca să-i facă în ciudă, deși, cel mai probabil, ea așa ar fi considerat. De altfel, cam așa credea despre totate lucrurile pe care el nu le făcea precum fusese învățat. Acum, că nu mai stăteau în aceeași casă, nu se mai certau din cauza asta. Găseau alte motive.
Se răsuci pe burtă, cu mâinile sub el, strânse la piept. E prea devreme. Deși încă leneșă, mintea nu dădu drumul gândului. Dar i-l întoarse, cu un rânjet, probabil. Prea devreme pentru ce? Nu avea nimic de făcut. Deci nu era nicio diferență dacă se trezea acum sau peste două ore. Sau poimâine dimineață.
Din păcate, simțurile lui scăpaseră deja din capcana în care le prinsese somnul cu câteva ore mai devreme. Și întunericul le cataliza. Un scârțâit ușor de lemn târât pe gresie. Vecina de deasupra se scula de la masă. Ceai sau cafea? Un vag miros de lăcrărmioare. Înainte să se culce desprinsese folia de pe o cutie cu gel aromat. O pusese pe noptieră. Covorașul era galben și albastru. Mintea lui decodifica tot. Nu se mulțumea să recepteze. Nu pleca mai departe până când nu traducea. Cu cât voia mai mult să adoarmă la loc, cu atât creierul se opunea, găsindu-și de treabă. Se trase de lobul urechii, doar așa, de-al naibii, ca să oblige sinapsele să macine în gol o informație inutilă. Imediat află că ceva îl trăsese de lobul urechii. Repetă gestul de frondă, deschizând ochii. Poftim, că oricum nu vezi nimic. Chinuie-te să înțelegi diferența.
Așa cum se așteptase, afară nu se petrecuse nimic relevant pentru viața lui. Absolut nimic care ar fi necesitat starea lui de veghe. Nu de martori duce universul lipsă. Dar, spre deosebire de somn, trezitul era un reflex căruia el nu i se putea opune.
