jocul de-a fericirea

În 1998, la Boston, din cauza singurătăţii şi a inactivităţii, am început să scriu teatru. Mă rog, aşa se cheamă, deşi eu nu sunt sigur că textele mele se pot încadra la categoria dramaturgie. Ca orice începător, am pornit de la piesa care m-a marcat cel mai tare în adolescenţă şi care a rămas până astăzi cea mai apropiată sufletului meu: Jocul de-a Vacanţa, de Mihail Sebastian. Prima dată am ascultat-o pe o placă de vinil, la pickup. Nu mai ştiu cine interpreta…

Am ascultat şi reascultat Jocul, de ajunsese pe porţiuni să sară acul din cauza uzurii. Ştiu că râdeam zgomotos (ceea ce mie mi se întâmplă extrem de rar) la scenele cu cei doi intruşi care vor să tulbure universul pensiunii Wagner. Şi mă străduiam să înţeleg mecanismele care îi făceau pe oameni să iubească, să spere, să renunţe, să rămână singuri. Mă fascinau personajele, prin evidentul lor anacronism cu timpurile pe care începeam să le conştientizez. Astăzi, revăzând piesa, contrastul e şi mai mare. Acum chiar par doar nişte plăsmuiri ale autorului, fără legătură cu bipezii în carne şi oase, grobieni, superficiali, triviali, veroşi, rudimentari, animalici, care tind să sufoce planeta.

Am văzut, ulterior, şi spectacolul pe scenă. N-a fost la fel :) Prezenţa celorlalţi în sală diminua intimitatea dintre mine şi personaje. Erau prea mulţi martori ai frământărilor universului din care ajunsesem să simt că fac parte. Îi simţeam ca pe “Domnul” şi “Cucoana”, musafiri nepoftiţi în casa în care doar eu, Corina, Ştefan, Bogoiu, Jeff… aveam voie să intrăm… Eram adolescent, ce vreţi!

Să revin, însă, la textul meu. L-am botezat Jocul de-a fericirea, ca o trimitere neechivocă la piesa lui Sebastian. De altfel, unul dintre personajele mele o şi spune clar :) Astăzi, citind Jurnalul lui Mihail, aflu că, printre titlurile pe care le avea în cap pentru prima lui creaţie de dramaturgie, a fost şi… Jocul de-a fericirea. Coincidenţa m-a amuzat cald şi trist.

N-am ajuns, încă, la finalul confesiunilor lui. Dar am senzaţia că nici el, nici eu, nu am câştigat în Jocul acela. Dar măcar el a avut talent la scris :)

Categorii: anacronic
 
      Ţi-a plăcut?
Şi împarte cu prietenii tăi! Facebooktwitter

Vrei să fii informat rapid despre noile postări de pe blog? Simplu! Abonează-te la newsletter!
  •  

    Ai un comentariu de făcut? Be my guest!

    Nu voi aproba apariţia comentariilor nelegate de subiectul postării, fără logică, fără argumente, emanaţie a vreunui talibanism, indiferent de tabără, cu invective, indiferent de destinatar. Și, desigur, nici pe a celor care nu respectă regulile de bun-simţ, decenţă şi corectitudine, ale unei comunicări dintre oaspete (tu) şi gazdă (eu)!


    Dacă ai cont de Facebook, poți comenta în acest box. Dacă nu, ai altă opțiune mai jos:

    [fbcomments]

    Dacă nu ai cont de Facebook, folosește acest formular:

    Leave a Reply to Livia Blaga Cancel reply


    1. pe acasta lume sunt multi rataciti,si placutii si mai putini placuti .dar jocul dea fericirea este frumos sa il joci in doi ,,

    2. Cred ca in 1969, in salita de teatru a Cazinoului din Sinaia, I-am vazut pe Silviu Stanculescu si Dana Comnea in “Jocul de-a vacanta”. Si da, ai dreptate, teatrul citit iti da voie sa-ti auzi personajele cum le simti, fara interferente!

    3. Radu ! si tu ai talent la scris …. dovada premiile pe care le-ai primit . Imi place coincidenta … si mie imi place Mihai Sebastian si teatru ,iar romanele mele preferate pe care sunt in stare sa le recitesc sunt “Accidentul” si “Orasul cu salcami” . eu la teatru am o …nu stiu cum sa-i spun , placere sa-i zicem :sa-mi iau loc in primul rand sa ma detasez de cei din jurul meu sa fiu doar eu cu personajul -actor , sa-i aud respiratia ,sa-i vad lumina din ochi si mimica … sa-ti fie bine !