io sono Giordano Bruno

Am tot ezitat să scriu despre tragedia din Franța. Nu pentru că n-aș considera abominabilă uciderea celor 12 angajați ai unei reviste considerate umoristice. O astfel de crimă e imposibil de justificat, indiferent de unde o privești, atât timp cât mintea nu ți-e plecată cu sorcova. Am ezitat pentru că, așa cum se întâmplă în astfel de momente, emoțiile sunt mai mari decât judecata, iar echilibrul rațional are toate șansele să fie atacat din toate direcțiile.

Eu, cel puțin, recunosc. Habar n-aveam ce e Charlie Hebdo și cu ce se ocupă. Uitându-mă peste caricaturile publicate, n-am descoperit nicio umbră de umor în ele. Ceea ce nu e de mirare și nici măcar important, atât timp cât eu nu găsesc nimic amuzant nici în simulacrele românești de stand-up comedy, în filmulețele cu roboți sau în majoritatea articolelor de prin revistele ”pamfletare” autohtone. Dimpotrivă, mi s-au părut multe exagerate, obscene, voit insultătoare și fără nuanțe. Dar, în niciun caz nu sunt un motiv pentru a le omorî autorii.

Oamenii de pe întreg mapamondul s-au împărțit instantaneu în două mari grupuri. Cei care condamnă fără rezerve crima, fie vorbind despre dreptul inalienabil de a-ți spune părerea, fie vânturând un nou motiv pentru a cere moartea tuturor musulmanilor, sau măcar alungarea lor din Europa. Al doilea grup e al celor care consideră că, pe undeva, caricaturiștii s-au cam jucat cu focul. Și, așa cum spune o vorbă veche, s-au fript. Printre ei fac parte și mulți românași, încă ofuscați de bășcălia făcută de francezi la adresa lor. Evident, așa cum se întâmplă, mai ales la noi, discuțiile despre adevăratele cauze ale dramei, cele care țin de sistemele de gândire și de valorile transmise de școală și biserică sau lideri religioși, sunt înlocuite de ciondăneli între cei care ”sunt” și cei care ”nu sunt” Charlie. Între cei care vor legi Big Brother și cei care, deși, evident n-au nimic de ascuns, se opun unor astfel de violentări ale intimității. Între cei care vorbesc despre libertatea proprie și cei care îi contestă limitele. S-au schimbat poze de profil pe rețelele de socializare, s-au scris râuri de editoriale, s-au vânturat cuvinte mari, unii au găsit prilejul de a-și asocia imaginea cu ”jurmaliștii martiri în numele libertății de expresie”, alții au găsit un nou prilej pentru a face notă discordantă.

Lăsând la o parte stranietatea întregului atentat, despre care sunt destui care să lanseze și să întrețină teorii conspiraționiste, și părerile docte ale ”specialiștilor” din media despre cum ar fi trebuit procedat pentru a-i prinde instantaneu pe teroriști, eu n-am prea urmărit vreo dezbatere serioasă despre anticele și putredele rădăcini ale stării de război în care pare să se afle omenirea. Și nici despre această infernală spirală a violenței, care nu va fi închisă niciodată cu mai mulți soldați sau polițiști, mai multe legi antiteroriste și camere de supraveghere, mai perfecționate arme. Ci cu o resetare a sistemelor de bază ale societății umane, cele care funcționează, încă, în virtutea unor împărțiri anacronice, arbitrare și intolerante, a indivizilor și comunităților, în funcție de credința îmbrățișată, etnia, culoarea pielii sau orientarea sexuală.

Cineva spunea pe net că ”deși au publicat desene blasfematoare și la adresa creștinilor, aceștia nu i-au omorât”. Mă întreb cum ar fi arătat discuțiile despre arderea pe rug a lui Giordano Bruno de către Inchiziție, dacă, desigur, ar fi existat pe atunci facebook și televiziuni!