Etajul III

Plânge. Discret, ca şi când n-ar fi vrut să deranjeze pe nimeni. Plânge elegant, aşa cum e şi îmbrăcată. Într-un colţ, cu faţa la perete, căutându-şi în geantă, cu mişcări grăbite, dar fără umbră de brutalitate în ele, o batistă. Corpolentă, dar fără să pară masivă, se strânge toată iar lacrimile curg. Nu se gândeşte să şi le şteargă cu dosul palmei. Mâini îngrijite. Deja au început să picure pe pielea întinsă a genţii, făcându-i model… Plânge încet, fără zgomot, fără tremurături… Nu plânge pentru cei de pe hol, nu plânge ca să fie văzută, ca să fie întrebată cu compătimire dacă s-a-ntâmplat ceva… Probabil s-ar jena enorm dacă mi-ar vedea privirea. Mai mult decât mine? Nu e bătrână. Nici tânără. Oamenilor rotunzi la faţă nu ştii niciodată ce vârstă să le dai.

Într-un final şi-a găsit batista. Frumos împăturită. Şi-a şters obrajii, dar nu face faţă. Colţurile ochilor nu vor, însă, s-o asculte şi trimit noi şi noi firişoare sărate spre bărbie. În spatele ei, pe perete, dintr-un afiş sclipeşte dantura unei domnişoare semidezbrăcate. Nu ştiu ce se-ntâmplă dacă iei zilnic nu ştiu ce vitamine…

La câţiva metri mai încolo, doi-trei copii se hârjonesc. Părinţii, ca de obicei, îşi rezervă plăcerea de a le face educaţie în public. Nu fugi. Nu te-aşeza acolo, că e praf, nu te sprijini de perete, că şi el e plin de praf, nu te juca cu perdeaua… ce să mai vorbim de praful din ea… Era clar că mai trecuseră prin asta. Şi copiii, la fel. Se opresc câteva secunde, se uită la figura uşor plictisită a omului mare, şi-şi reiau nestingheriţi jocul. O fi şi-ăsta un joc, s-alergi în cerc, ţipând cât de tare poţi… Sau poate mai tare? Ce repede uităm cum eram ca ei. Şi noi şi ei, cu întrebările noastre. Mai avem mult? Nu, acum intrăm… Odrasla uită repede de nerăbdare pentru că descoperă o bancă pe care nu se suise de-a buşilea. Nu te urca… mama preocupată repetă de multe ori, pe diferite tonalităţi, îndemnul… uneori sună şi a ameninţare. Până îşi vede urmaşul cocoţat în picioare pe banca de vinilin. Renunţă să-l mai ameninţe. Îşi făcuse datoria, tot holul ştia că ea nu fusese de acord. Se-ntoarce spre mama din stânga, deosebită de mama din dreapta, care pare să fi adormit din cauza căldurii. Nu ştiu ce să fac… e aşa de vioi… Şi când era mic, nici măcar nu plângea.

O să aibă timp… pare să-i spună doamna din colţ, care, între timp, şi-a băgat la loc batista şi-şi ridică privirile din pământ. Se-ndreaptă cu paşi moi, dar siguri, spre uşa care dă la scări. Nu pare să urască pe nimeni. Nu i se citeşte în ochi revolta împotriva universului. Doar nişte ape calde, unduitoare, care se revarsă din când în când… Ape adânci şi triste… Nu-ntoarce capul, ca şi când e sigură că n-a lăsat nimic în urmă.
Etajul 3. O dimineaţă de vară ca oricare alta. Cine-o fi avut ideea să pună pe acelaşi culoar oncologia, pediatria şi psihiatria?