Au trecut doi ani de când am început să scriu pe blogul acesta. Am reuşit să postez aproape în fiecare zi câte ceva, aşa cum îmi propusesem iniţial. Nu ştiu dacă e timpul de făcut bilanţuri, dar câteva concluzii după aceşti doi ani tot am tras şi ar fi păcat să le ţin pentru mine. Mai ales când am blog :)) La capitolul cu plus îi trec pe oamenii interesanţi pe care i-am cunoscut şi care au părut să rezoneze cu cele gândite de mine. La minus trec faptul că încă n-am reuşit să fiu mai concis şi mai amuzant în textele mele.
Şi, desigur, gustul amar pe care îl resimt de fiecare dată când cineva ori îşi dă cu părerea fără să fi citit tot, ori, pur şi simplu, nu pricepe ce-am vrut să spun, în pofida risipei de argumente şi de logică pe care am eu senzaţia că o fac. Am depăşit, aşa cum e normal, de vreo 30 de ani, etapa în care mă deranja că oamenii nu sunt de acord cu mine. Dar nu reuşesc să rămân insensibil la faptul că oamenii nu sunt de acord cu ce au ei senzaţia că am spus, de multe ori, fără nicio legătură sau în perfectă contradicţie cu ceea ce am spus de fapt.
Nu ştiu exact în ce direcţie va merge acest blog şi nici măcar dacă va căpăta una mai bine definită decât cea de-acum. Ştiu, însă, că eu nu mă voi schimba şi că voi continua să.mi exprim mereu ublic nemulţumirile legate de tarele societăţii şi ale componenţilor acesteia, despre ceea ce eu consider a fi dovezi ale lipsei de decenţă, bun simţ, corectitudine şi alte prostioare din astea care fac traiul în comunitate ceva mai suportabil :)
De altfel, cam genul acesta de articole au fost şi cele mai citite în ultimii doi ani, ceea ce înseamnă că există o nevoie de luări de poziţie vis-a-vis de degradarea valorilor care condiţionează mersul universului, mia mic sau mai mare, în care ne exercităm dreptul de a respira.
Pe locul şase este manifestarea frustrării mele faţă de ipocrizia din media – Ce ne mai ascundem după degete
Pe locul cinci e scrisoarea adresată actorului Alexandru Arşinel, după transplantul de rinichi – Pentru mine nu mai sunteţi Maestrul Arşinel
Pe locul patru stă povestea cazării mele la Cabana Trei Brazi, experienţă pe care intenţionez să n-o mai repet vreodată – La Cabana Trei Brazi, never, ever
Pe locul trei s-a cocoţat răbufnirea la adresa şoferilor nesimţiţi, care nu respectă regulile – Nesimţiţii să plătească
Pe locul doi este articolul despre jucătoarea de tenis Simona Halep – Simona, nu m-ai făcut mândru
Pe primul loc este, aşa cum vă aşteptaţi, postarea despre nemernica de învăţătoare şpăgară – Chintesenţa jegului din scoetatea românească
