Acum mulţi, prea mulţi ani, traversând Vltava, pe Podul Carol din Praga, la capătul dinspre fostul palat Regal, actuala reşedinţă prezidenţială, foarte aproape de picior, am zărit la mansarda unei clădiri vechi o fereastră luminată. Era deja amurg şi pata aceea galbenă părea că poate fi atinsă doar întinzând mâna. Nu ştiu exact de ce mi-a rămas întipărită pe retină, dar am decis ca, odată şi-odată, să scriu un roman plecând de la ea. Sigur, asta nu se va întâmpla vreodată, dar… gândul mi-a rămas acolo. Mi-am reamintit de ea, când am primit o invitaţie de a scrie ceva inspirat de o fotografie cu o fereastră. Cătălin, un amic virtual feisbuchist, mi-a trimis 3 imagini, din care am ales una (cea din stânga, click pe ea pentru a o vedea mare). Nu seamănă cu cea văzută demult, dar am avut senzaţia că spune ceva. Da, ferestrele îmi spun multe, dar fără cuvinte :) Şi e al naibii de greu să traduci în limbajul nostru convenţional şi limitat. Dar am reuşit, chiar dacă parţial. Şi, cu ocazia asta, am scris şi primele versuri după 7 ani :)
***
Mai degrabă observator decât acvariu
Oamenii mici, la poale, cerul mare, în vârf
Cum să-ţi cobori ochii?
Şi totuşi, singurătatea din spatele ferestrelor de nedeschis
Se-nvârte
Fiecare ochi e doar un hublou prin care
Nu te poţi arunca între ceilalţi
Domul tău metalic te apără de toate
Pe dinafară, pe dinăuntru
