Din vremuri de demult

Îmi place marea. Ea, în sine, nu “la mare”. Îmi place s-o ascult, s-o privesc, s-o simt. Îmi place să mă scald în ea. Îmi plac valurile. Îmi place de ea mai ales iarna, îngheţată şi gri. Dar nu-mi place la mare. Nu pot şi n-am stare să stau pe plajă, să mă prăjesc. În general, mi se pare că, în afară de zăcut la soare şi, eventual, pierdut vremea prin localuri, nu prea ai ce face pe litoral. Am depăşit de mult vârsta castelelor de nisip şi cred că nici când o aveam, nu mă dădeam în vânt după ele, din lipsă de îndemânare. În plus, din cauza pielii mele de blond, n-am voie să mă las deloc “mângâiat” de razele soarelui. Şi, din multe alte motive, prefer muntele :)

Cred c-au trecut 20 de ani de când n-am mai fost la mare, în sensul comun dat de oameni sintagmei. Dar în trecut lucrurile stăteau altfel. Pe vremea comunismului, nici nu aveai prea multe variante de a-ţi petrece vacanţa. Aşa că ai mei m-au dus pe litoral de cînd eram un prunc, de pe la 1 an. Presupun că atunci nu mi se părea nimic plictisitor, preocupările mele nefiind legate de locaţie :) Apoi am mers aproape în fiecare an, ba chiar după 6 ani, când ai mei au divorţat, am mers de două ori pe vară, o dată cu mama şi o dată cu tata. Ca de obicei, n-am amintiri din perioada aceea, noroc cu pozele care atestă că am trecut pe acolo :) Aşa e şi cu cea de astăzi, datând de pe când aveam 10 ani. Nu ştiu în ce staţiune eram, dar cum nu existau telefoane cu aparat foto sau compacte la îndemâna oricui, are valoarea unui document unicat. Tare mult mi-aş dori să ştiu exact la ce mă gândeam în momentul în care fotograful a declanşat. :)

PS. Click pe poză pentru a o vedea mai mare.