Am observat acest fenomen de la o vreme, dar ieri chiar m-a izbit, în timp ce citeam o ştire despre o necunoscută croitoreasă pe stil nou, adică designăreasă, care, importantă şi preţioasă, anunţa poporul nerăbdător că, săturându-se de tradiţionalele bucate de Crăciun, a decis că vrea ceva special, aşa că a învăţat să prepare… clătite! Oau! Nu ne-a spus şi câţi bani a plătit pe cursurile Academiei exclusiviste unde a deprins secretele mistice ale aducerii pe lume a acestor sofisticate minuni culinare. Şi nici dacă le va umple cu rafinata marmeladă sau cu delicatul gem de prune.
Da, fraţilor, de la o vreme, bătrâna şi comuna clătită a devenit desert de lux, nelipsit din meniurile restaurantelor şi cluburilor de fiţe. Nu există firmă de pizza sau shaorma care să nu-ţi ofere, în cazul în care vrei ceva dulce, misterioasele rulouri. Prezentate, desigur, ca şi când ar fi o descoperire de ultimă oră a gastronomiei mondiale, de care numai tu, client fidel, te poţi bucura la un preţ rezonabil.
În copilăria mea, clătitele erau cele mai banale şi mai economice dulciuri care se puteau face acasă. De altfel, în familiile (ca a mea) în care ciocolata era rara avis şi bomboanele cubaneze, surprize de Crăciun, iar stocurile de unt, făină, zahăr se reînnoiau destul de greu şi după nesfârşite ore de stat la coadă, mamele care nu-şi permiteau să cumpere bunătăţi de la casa de comenzi, dar aveau copii disperaţi după ceva dulce, scăpau de multe ori de ei, amestecând repede un ou cu puţină făină şi cu puţin lapte şi jonglând cu tigaia. Rezultatul? Un teanc de foiţe rotunde, aurii, cu pete maronii, pe care le ungeau cu gem de care-o fi şi le rulau cu dexteritate. Şi gata, copchilu’ avea şi desert :) Care, desigur, nu apuca să se răcească în farfurie.
A, mi se pare firesc să merg la restaurant (sau la cofetărie) pentru un dulce pe care nu aş reuşi să-l fac la mine în bucătărie, ceva complicat şi mare consumator de timp. Ceva ce are nevoie de atingerea unui bucătar cu mare experienţă şi imaginaţie pentru a-ţi oferi ţie, gurmand, acea combinaţie unică de gusturi şi arome, care ţie, profan, nu ţi-ar reuşi niciodată pe aragazul propriu. Dar să ieşi în oraş ca să mănânci o clătită pe care dai cam cât te-ar costa ingredientele pentru 10 făcute acasă… e peste puterile mele de înţelegere. Dar, deh, trăiesc în ţara în care unii au făcut averi vânzând apă de la robinet îmbuteliată :)
Pune, te rog, reteta aia “banala si economica” cu ajutorul careia se executa un lot de clatite (cate ies), apoi pretul umpluturii, timpul si efortul executiei. Apoi pretul cu care ai vinde tu un astfel de produs, intr-un local in care ai de platit chirie, angajati, utilitati, impozite (uneori si spagi), promovare etc…
Da, da, stiu care e pretextul folosit de comerciantii romani de a-ti vinde orice la cvintuplul pretului real. Asta cand nu pot umfla preturile si de 10 ori. Problema mea nu e numai de pret. In fond, eu nu le fac vanzare, n-au decat sa ia banii de la prosti. Problema mea principala e cu prostia de a prezenta clatitele ca pe ultima fitza in domeniul deserturilor. Dar si pentru asta au destui prosti care sa se lase pacaliti.
Mi se pare ca si aici esti cam dur cu conationalii iubitori de clatite. Nu stiu care restaurant si de prin ce oras prezinta clatitele ca fiind ultima fitza….eu stiu doar ca au fost in meniu de muuuuulti ani, ca si banalii cartofi prajiti, banala friptura de porc, banalii cartofi natur etc.
Nu inteleg care e problema, nu are ce cauta clatita in restaurante…..sau sa nu mai fie ridicata la rang de fita? Da, si mie imi place cand mananc ceva la restaurant sa fie un fel de mancare mai smecher si mai greu “preparabil” acasa….dar sunt si dati cand poate mi-e pofta chiar de clatite, si chiar nu am chef sa fac acasa….
Articolul acesta…..mult zgomot pentru nimic, no ofense, nu te comndam daca nu lasi comentariul sa treaca. ;)
Crăciun cu multe, multe bucurii!
Eu tocmai am vizionat selecțiuni din concertul Angelei Gheorghiu (Burlacu – acum mai bine de 25 de ani) și am o stare specială, chiar dacă m-a nemulțumit habarnistul(a) ce-și închipuie că-i inginer de sunet!
Apropos de mâncăruri tradiționale. La noi în familie încă se mai gătește acasă, meregem la restaurant numai în vacanțe sau când suntem învitați pentru diferite evenimente.
Clătite știe să facă, și-și și face, Alex, care are 13 ani!
Un singur secret nu l-au prins actualele gospodinele ale familiei: „fabricarea” blatului de tort din bezea! Dar se mai fac încercări, că, recent, ne-am dotat și cu un cuptor electric.
Să auzim numai de bine!
Multumesc! Si tie numai bine!
Eu una nu mă pot sătura de bucatele tradiţionale , deci am făcut sarmale în foi de varză murată , cozonac ( cu rahat şi cu nucă ) . E adevărat că am făcut şi prăjituri precum multe alte bunătăţi pe care cu siguranţă că le vom consuma cu plăcere însă niciodată de Crăciun nu aş face plăcinte . Acest desert îl prepara în fiecare zi de joi o mătuşă de a mea Din Tg. Mureş , la care am locuit în chirie timp de doi ani … sunt ele gustoase însă ce să-i faci ? Nu e azi o zi de joi . E AJUNUL CRĂCIUNULUI şi e marţi !