Cheia de week-end

Din nou la munte! O nouă evadare nu atât din Bucureşti, ca oraş, cât din atmosfera lui apăsătoare şi uşor îmbâcsită. Un nou tur de forţă pentru un sedentar ce mă aflu. Dar şi o reamintire a faptului că de sus, lucruile se văd altfel. Şi cât de sus poţi fi pe Ciucaş? Foarte sus. Căci acolo m-au purtat paşii şi respiraţia în week-end-ul care a trecut.

De fapt, destinaţia n-a fost Cabana Ciucaş, ci Cheia, pentru că acolo am avut “cartierul general”. N-am mai fost în “staţiunea” Cheia (ghilimelele sunt pentru inadecvarea categorisirii :) de vreo 25 de ani! Exact! De prin clasa a 11-a de liceu. Am fost atunci într-o tabără, iarna, cu draga noastră Doamnă Paiuc (profesoara de Rezistenţa materialelor). Am sentimente amestecate legate de amintirea acelei tabere, dar ele nu fac subiectul acestei relatări.

Aşadar, am ajuns în sătucul Cheia, aruncat cam neglijent într-o vale, cu spaţii mari (a se citi teren viran) între clădiri. Unele dintre ele, vechi case ale localnicilor, bine întreţinute, altele, vile impozante, unele chiar ostentative, ale orăşenilor refugiaţi sau proprietarilor de pensiuni. Nu prea mulţi turişti, poate şi pentru că suntem deja în septembrie, şcoala stă să înceapă şi majoritatea concediilor s-u încheiat. După numărul mare de buticuţe cu de toate (de la păstârnac până la îngheţată, de la leucoplast până la bere la 2 litri), putem bănui că vara, numărul celor care le trec pragul e mult mai mare. La intrare, o minipiaţă, cu sibieni, ne spusese gazda, dar care vorbesc maghiara mult prea bine, după cum am constatat la faţa locului. Din păcate, muştele care dau târcoale hălcilor de carne, rotocoalelor de caşcaval afumat, calupurilor albe de brânză sau şirurilor de cârnaţi, nu prea ne îmbie să şi cumpărăm ceva.

În stânga localităţii, cum intri, sus, sus, e un versant despădurit. Acum 25 de ani am urcat acolo şi am cules afine cu “pieptănul” de lemn. Acum totul e ars de vreun incendiu recent, probabil, pentru că iarba nu s-a regenerat.De altfel, dintr-un loc se înalţă încă fuioare de fum alb. Cei de-ai locului nu par îngrijoraţi.

Sâmbătă am urcat la Cabana Muntele Roşu. Din păcate există drum de maşină până acolo. Vorba vine “drum”, pentru că e tot desfundat iar rămăşiţele de asfalt şi pietroaiele au creat hârtoape-capcane mortale pentru dedesubturile şi amortizoarele vehiculelor. Spun păcat, pentru că, deşi am urcat pe jos, cărarea prin pădure intersectează de prea multe ori drumul şi, la un moment dat, dispare, iar ultima porţiune trebuie să mergi pe asfalt, sau ce-a mai rămas din el. Ceea ce nu e exact ce-ţi doreşti când mergi la munte. Sus, la cabană, o mare zonă defrişată, multe maşini, câteva corturi şi grătare. Destul de linişte, totuşi. E frumos. Sună banal, ştiu. De fapt, cred că ar trebui să spun “e bine”. Asta e senzaţia, stând în iarbă şi privind în jur, spre culmile care ne înconjoară.

Duminică e rândul aventurii adevărate. Sau a efortului, dacă vreţi. Mersul spre Cabana Ciucaş. Care, după ce se confundă câţiva kilometri cu şoseaua care şerpuieşte printre munţi spre Braşov (care, cel puţin în zona aceea, e mai frumoasă decât DN1), o face la dreapta, prin pădure, transformându-se într-un drum forestier. Deşi e frumos, are un inconvenient major. E plin de maşini care urcă şi coboară. Sigur, e o nouă ocazie să constaţi cât de mitocani sunt românii. Din 20 de şoferi întâlniţi în drum, doar 2 sau 3 au încetinit înainte de noi, ceilalţi au trecut în trombă, umplându-ne de praf şi nisip. Din fericire, la un moment dat, devine totul atât de abrupt încât numărul motorizatelor scade drastic. Din păcate, aici începe şi efortul adevărat. Pe anumite porţiuni, urcatul e mai greu decât pe o costişă, după câteva zeci de metri mă opresc gâfâind ca o locomotivă. De, nu poţi să-ţi dai jos fundul de pe scaunul de la ştiri şi să te aştepţi să-l poţi urca dintr-o suflare până în vârful muntelui. Unde, până la urmaă, am ajuns. Şi oboseala a dispărut brusc. Niciodată nu cred că o să mă obişnuiesc cu peisajul de munte. În sensul în care să mă lase rece. De fiecare dată am senzaţii puternice, ca atunci când asculţi o piesă simfonică, concertul pentru vioară de Bruch, de exemplu. Deci, bine! Sau foarte bine! Din păcate, deşi am vrut să stau întins pe iarbă cu ochii la nori, n-am rezistat foarte mult. Pentru că absenţa soarelui, ascuns în spatele aceloraşi nori, însemna frig. Combinat cu vântul inerent zonei, făcea imposibilă contemplaţia. Am coborât pe alt drum, prin pădure, mai frumos, care ajungea la Cabana Muntele Roşu şi, de acolo, pe şoseaua de care am vorbit deja, la Cheia.

Luni am pornit-o spre casă, în pofida încercărilor căţelului gazdelor (Vasile sau Costică, nu am reţinut exact cum îl strigau) de a mă opri, apucându-mă de şosete. Ah, dacă ar şti el cât aş fi vrut să mai rămân :)

***

Dacă vreţi să vedeţi pozele mai mari, click pe ele!