BAU! Femeia cu barbă, românii şi flăcările gheenei. Ptiu, drace!

Ce război în Ucraina? Ce foamete în Africa? Ce derapaje constituţionale ale imundului? Românii au o nouă megapreocupare: femeia cu barbă! Ce spectacol grandios pus la punct până la cel mai mic detaliu de cei de la Copenhaga? Ce melodii, unele mai reuşite decât 90% dintre prostiile difuzate la nesfârşit de radiourile noastre? Ce sentiment de comuniune cu milioanele de europeni care priveau în acelaşi timp unul dintre simbolurile unităţii-diversităţii culturale continentale? Femeia cu barbă! Văleu, muică… Ptiu, ptiu, ptiu!

Anul trecut, unii au fost mândri cu Ouatul nostru, că era român, şi intră în fişa postului de mioritic să susţinem din vorbe orice provine de pe-aici, mai ales dacă n-are capră. Şi-apoi, el n-avea niciun mesaj de transmis, nici un “statement” de făcut. Doar circ. Din acela ieftin şi vulgar, care place tot românului iubitor de gonflabile, scandaluri ţigăneşti şi împărţiri de moşteniri între urmaşi de “celebrităţi”. Aşa că trimiterea lui la Eurovision n-a făcut nici pe departe atâtea valuri ca prezenţa pe scena daneză a travestitului austriac. Dar ce spun eu valuri? Isterii groteşti ale acestei populaţii tolerante şi sufletiste (cum ne-au învăţat pe noi legendele autoapreciative) s-au revărasat în marele ocean al internetului. De la scenarii despre forţe oculte care vor să distrugă fundamentul societăţii, celula ei de bază, familia, până la demonizarea Uniunii Europene, atee şi depravate. De la glumiţe despre politicieni români până la nostalgii după transexuali autohtoni, mai puţin dotaţi vocali, dar mai grobieni şi vulgari. De la miştocăreala cu care românii înlocuiesc mai mereu umorul până la trivialităţi agresive şi chemări la uciderea infidelilor! De toate a văzut facebookul. Mai puţin păreri decente şi echilibrate. Din astea nu prea avem, că nu ne trebuie.

Am rămas la nivelul de ev mediu, în care ţăranii mergeau la bâlci să vadă femeia cu trei sâni sau bărbatul de 2 metri jumate. Ne punem mâna la gură şi îl invocăm pe dzeu sau scuipăm printre dinţi într-o parte, ca să îndepărtăm ghinionul pe care ni l-ar aduce chiar şi privitul la asemenea măscări nefireşti. Spre deosebire de curvele şi curvarii noştri, beţivanii noştri, cocalarii noştri, hoţii noştri, personaje mult mai demne de atenţia şi respectul nostru dăruite cu orele diverselor programe teve care îi promovează.

Prea puţini au remarcat că fetişcandrul (aşa cum haios i-a spus Anca Florea) a avut voce. Chiar bună. Că melodia a fost peste media celor înscrise în concurs. Pentru mine, nu chiar pentru primul loc, dar… Şi aproape nimeni n-a catadicsit să meargă dincolo de aparenţe şi să se gândească la mesajul transmis. Dincolo de rolul pe care-l joacă artistul Thomas. Sintetizat nu doar de barba pictată, ci şi de numele de scenă ales, un amestec de prostituată latină şi cârnat teutonic. Şi care i-a adus o oarecare notorietate în ţara natală. Oricât de straniu ar părea, cred că ideea era să vedem dacă suntem capabili să auzim muzica şi să uităm de aspectul cântăreţului. Să ne verificăm nu toleranţa, ci capacitatea de a trece dincolo de formă, oricât de nepotrivită ar fi aceasta cu preconcepţiile sedimentate în noi de religie şi tradiţie. Să-i acceptăm pe oameni pentru ceea ce au bun în ei, pentru ceea ce fac pentru ceilalţi, pentru frumosul pe care îl dăruiesc, şi nu să-i condamnăm la dispreţul nostru şi la flăcările Gheenei pentru superficiale şi neimportante diferenţe. Să găsim punţi între noi şi ceilalţi, intermediate de muzică, şi nu motive de a ne simţi superiori şi satisfăcuţi în intoleranţele noastre autodistructive.

Şi, înainte de a mă înjura, vă invit să reascultaţi melodia, dar cu ochii închişi! Poate aşa veţi înţelege!