bătaia n-ar trebui să fie eveniment monden

O cântăreaţă e bătută de impresarul ei iubit. Evident, e timpul pentru icter teve şi pentru puzderia de paparaţi să-şi ia aparatele foto şi să dea iama în tufişurile din cartier, să mituiască vecinii ca să spună ce habar n-au, e vremea unei noi telenovele. Pe care va trebui s-o stoarcă până la ultima picătură sau până apare un nou divorţ între faimoşi sau o nouă moarte mondenă.

În orice altă ţară din lume, pe lângă deşeuri tabloide, un astfel de incident, în care ar fi fost implicată o persoană cu oareşce notorietate, ar fi (re)născut dezbateri serioase despre violenţa domestică, despre soarta (prea) multor femei abuzate fizic de partenerii lor de viaţă, despre apatia unei societăţi dezarticulate, despre lipsa de reacţie a autorităţilor şi absenţa unor organizaţii puternice care să apere victimele şi să le poată susţine material în lupte juridice sau în tentativa de a evada din infernul casnic. Numai la noi e prilej pentru gargară prelungă, coborâtă la genunchiul broaştei, acolo unde mulţi români aşteaptă să afle detalii imunde despre incident. Discuţiile sunt în general imbecile. Ele merg de la cât de îmbrăcată era Alexandra pe scenă până la modul în care sunt trataţi bieţii artişti români de impresarii lor veroşi.

Mai nimic despre un fenomen care, la noi, într-o societate rămasă din multe puncte de vedere în evul mediu, are o amploare cutremurătoare. Dincolo de tragedia punctuală şi mediatizată a unei artiste, există sute de mii de femei terorizate fizic sau psihic, în anonimat, în tăcere, în singurătate. Unele dintre ele mor, altele sunt desfigurate pe vecie. Cele mai multe continuă să trăiască alături de agresori, pentru că… le este frică, n-au unde să meargă sau, pur şi simplu, nu ştiu că există o legislaţie care le poate apăra. Desigur, dacă în locul Alexandrei ar fi fost un câine, chiar şi comunitar, spaţiul public ar fi luat foc, ar fi proliferat petiţiile şi plângerile la adresa celor care nu veghează la bunul mers al lucrurilor, s-ar fi discutat iar despre adăposturi, legislaţie, strategii şi politici… ar fi curs iar banii către ong-urile din domeniu.

E adevărat că nici victima nu ajută prea mult. Iniţial, nu vrea să depună plângere la poliţie împotriva agresorului. Cu toate astea, iese public şi povesteşte oricui vrea să audă (şi, slavă domnului, sunt atât de mulţi) detalii despre pumnii şi picioarele încasate. Nu uită să menţioneze de fiecare dată că totul a pornit de la bani. Apoi anunţă că-l iartă pe individ, că era şi el nervos. Atitudine tipică majorităţii victimelor violenţei casnice, ceea ce mă face să cred că n-a fost prima dată când i s-a-ntâmplat. După care revine şi spune că, totuşi, îl va da în judecată… pentru şantaj!!!.

Sunt mulţi care cred că totul e o mascaradă destinată scoaterii solistei din conul de umbră în care intrase după succesele ei internaţionale. Deşi nu-i pot condamna, nu sunt de acord cu ei. Dacă n-a apelat la un expert în machiaj, lucru pe care tabloidele noastre ar fi trebuit să-l descopere până acum, cu talentul lor de investigatori jurnalistici profesionişti, fata chiar pare bătută bine. E straniu comportamentul ei, dar… eu unul, n-am trecut prin aşa ceva, aşa că nu îndrăznesc să vorbesc despre cum ar trebui să se poarte cineva în asemenea situaţii. Aşa că mă limitez la a vorbi despre care ar trebui să fie atitudinea societăţii şi a oglinzii ei, mass-media.

PS. Chiar şi aşa, mi-e extrem de greu să înţeleg ce căuta politica în toată această poveste, şi, mai ales, aceste fraze rostite de Alexandra pe patul de spital “Cred că ceea ce se întâmplă în România în momentul ăsta sunt repercusiunile faptului că noi ne-am omorât un preşedinte în ziua de Crăciun. Acum tragem ponoasele.” Poftim???

***