Asta înseamnă să participi la Olimpiadă!

A început o nouă Olimpiadă. Deși nu sunt un tip sportiv (am încercat câțiva ani să mă prefac a fi, cu tenis, baschet, înot, atletism chiar), din 4 în 4 ani chiar sunt un telespectator fidel al transmisiunilor de la Jocurile Olimpice. Am explicat aici ce și de ce, nu revin :) Cel mai mult îmi plac emoțiile concurenților, modul în care unii reușeșsc să-și depășească llimitele, dovezile de fair-play și de spirit ”olimpic”, dacă îmi permiteți folosirea unei sintagme care înseamnă multe, dincolo de folosirea lui șablonardă. Spirit uman, dacă asta vă sună mai bine.

Ei bine, urmărind ceremonia de deschidere de la Rio, am trăit unul dintre cele mai emoționante momente din istoria mea de privitor al Jocurilor Olimpice (care nu e chiar scurtă, am ajuns deja la a 10-a ediție). La intrarea pe stadionul Maracana, auzind ovațiile publicului și realizând atunci, probabil, că visul lui de-o viață s-a împlinit, tânărul înotător bolivian José Quintanilla a izbucnit în lacrimi. De fericire, desigur, pentru că, în același timp, zâmbea!

Și am avut imaginea clară a ceea ce ar trebui să însemne pentru orice atlet, indiferent de unde și cât de galonat ar fi, participarea la Olimpiadă. Pentru că nu e vorba despre o simplă competiție sportivă, ci reprezintă ocazia, unică pentru majoritatea dintre ei, în care pot fi mai mult decât suma numelui, a familiei din care se trag, a țării în care trăiesc, a talentului și a caracteristicilor fizice. Sunt protagoniștii unuia dintre acele (din ce în ce mai) rare momente care fac umanitatea să meargă mai departe.

Am văzut multe filme și documentare, românești și străine, în care se reflecta visul suprem al celor mai mulți sportivi, acela de a participa la Olimpiadă și, de ce nu, de a cuceri o medalie. Cu excepția fotbaliștilor, care-și au Campionatul lor Mondial, pentru orice atlet, urcarea pe podiumul olimpic reprezintă cea mai mare reușită la care aspiră. Chiar dacă, la nivel material, nu înseamnă mare lucru.

De aceea, chiar dacă mulți m-au criticat, nu pot să privesc îngăduitor sau indiferent, fițele penibile ale celor care, inventând tot felul de motive, încearcă să justifice absența de la Olimpiadă. Sigur, fiecare e liber să facă ce vrea (ah, ce truism imbecil, pe care îl scriu aici ca să nu mai fie nevoiți fanii lui să-l posteze la comentarii). Nu e vorba de naționalisme ieftine, despre ce le-a dat lor țara și despre ce are voie cineva să le ceară. Ci despre dreptul oricui de a fi deranjat de micimea de care dau dovadă unii. De ipocrizia cu care se lasă adulați de fani, nerespingând reprezentativitatea națională pe care aceștia le-o atribuie. Pentru ca, atunci când asta nu le mai convine, să se declare reprezentanții propriei persoane și ai intereselor lor mărunte.

PS. Click pe poze pentru a le vedea mari!

Categorii: Oameni
 
      Ţi-a plăcut?
Şi împarte cu prietenii tăi! Facebooktwittergoogle_plus

Vrei să fii informat rapid despre noile postări de pe blog? Simplu! Abonează-te la newsletter!
  •  

    Ai un comentariu de făcut? Be my guest!

    Nu voi aproba apariţia comentariilor nelegate de subiectul postării, fără logică, fără argumente, emanaţie a vreunui talibanism, indiferent de tabără, cu invective, indiferent de destinatar. Și, desigur, nici pe a celor care nu respectă regulile de bun-simţ, decenţă şi corectitudine, ale unei comunicări dintre oaspete (tu) şi gazdă (eu)!


    Dacă ai cont de Facebook, poți comenta în acest box. Dacă nu, ai altă opțiune mai jos:

    [fbcomments]

    Dacă nu ai cont de Facebook, folosește acest formular: