“aparenţele înşală!” Dar ştiţi asta deja! :)

Dacă tot am fost la Cheia, mi-am amintit de una dintre “revelaţiile” avute în adolescenţă. Şi care s-a întâmplat să se producă exact în staţiunea anterior pomenită, într-o tabără de iarnă, făcută cu liceul. Ştiţi că, atunci când suntem mici, ni se tot dau sfaturi de viaţă, uneori sub formă de citate şi maxime sau zicători populare, supravieţuitoare ale trecerii epocilor. Sigur, sună bine, pot părea unui tânăr chiar deştepte. Dar nu cred să se fi încrezut cineva în ele aşa, doar pentru că sună adevărate, până când nu se va fi covins singur de valabilitatea lor. Sigur, e posibil să sperii un copil atât de mult încât să nu fie nevoie să-şi bage degetele în priză sau în flacăra de la aragaz, ca să te creadă că nu e un lucru indicat de făcut. Dar să spui cuiva că “aparenţele înşală” e ca şi când l-ai avertiza că e o groapă pe o stradă pe care nu circulă. În afară de faptul că “adevărul” sună banal şi la mintea cocoşului, nimeni nu cred că îl ia automat ca pe un reper solid în interacţiunea cu ceilalţi. În schimb, toţi ne aducem aminte de el după ce ne lovim singuri de efectele incapacităţii noastre de a face abstracţie de hulitele şi înşelătoarele aparenţe.

Asta mi s-a-ntâmplat mie pe la 16 ani, în tabăra de la Cheia. În prima zi, în tren, am văzut o fată care mi-a displăcut instantaneu. Mi se părea stridentă (nu, nu piţipoancă, aşa ceva nu exista pe vremea aceea într-un liceu ca cel făcut de mine :), înfiptă, superficială şi băgăreaţă. Sau băgăcioasă? În sfârşit, mi-a fost antipatică şi, aşa cum se întâmplă de obicei, fiecare zi îmi adâncea sentimentul. Până într-o seară când, în urma unui joc (madam Paiuc, profa cu care am mers în multe tabere, era artizana unor seri deosebite, care ne angrenau pe toţi)… Cred că a fost vorba de dansul cu mere… cei doi parteneri începeau ţinând între frunţi un măr şi se mişcau în ritmul muzicii, din fericire piese lente :) Evident că fructul nu stătea cuminte şi începea să alunece, forţându-i pe cei doi la tot felul de contorsiuni, mai întâi faciale, apoi corporale, pentru a împiedica mărul să cadă dintre ei. Aşa cum e de bănuit, un astfel de dans dura destul de mult, până rămânea o singură pereche în ring. Ei bine, trăgându-se la sorţi, am picat cu fata cea antipatică. Recunosc spăşit că nu-i mai ştiu numele, de altfel eu sunt catastrofal şi în acest moment la capitolul “nume” :) Şi, fiind eu nevoit de soartă (sau sorţi) să petrec mai mult timp în proximitatea ei, încercând să nu lăsăm mărul să-l confirme pe Newton, am început să vorbim. Şi-am tot vorbit, descoperind o cu totul altă fiinţă decât cea care-mi trezise antipatia. Amuzantă, timidă până la a disimula prin ceea ce eu numeam stridenţă, inteligentă şi citită. Mă rog, şi cu prieten, dar asta nu contează în economia acestei povestiri.

Uite-aşa am avut eu, la 16 ani, adevărata înţelegere a unei maxime deja auzite, dar niciodată asimilate. Dar nu ăsta a fost scopul acestei povestioare bănăluţe: “cum a descoperit Radu că apa e udă!” :)) Ci mărturisirea că atunci am conştientizat, pentru prima dată, că am descoperit ceva ce ştiam, fără ca acest lucru să mă fi ajutat până în acel moment. M-am conştientizat pe mine descoperind adevăruri inutile şi abstracte până atunci. Mi-am conceptualizat capacitatea de a mă conştientiza. Am avut, dacă vreţi, un fel de revelaţie a revelaţiei.

Categorii: anacronic
 
      Ţi-a plăcut?
Şi împarte cu prietenii tăi! Facebooktwitter

Vrei să fii informat rapid despre noile postări de pe blog? Simplu! Abonează-te la newsletter!
  •  

    Ai un comentariu de făcut? Be my guest!

    Nu voi aproba apariţia comentariilor nelegate de subiectul postării, fără logică, fără argumente, emanaţie a vreunui talibanism, indiferent de tabără, cu invective, indiferent de destinatar. Și, desigur, nici pe a celor care nu respectă regulile de bun-simţ, decenţă şi corectitudine, ale unei comunicări dintre oaspete (tu) şi gazdă (eu)!


    Dacă ai cont de Facebook, poți comenta în acest box. Dacă nu, ai altă opțiune mai jos:

    [fbcomments]

    Dacă nu ai cont de Facebook, folosește acest formular:


    1. Dorine, cred ca facem parte din aceiasi generatie. Noi, destepti,care citim si etichetam oamenii la marele fix! Desi viata ne-a demonstrat in repetate randuri ca nu suntem pe calea cea buna, eram prea orgoliosi sa recunoasdtem. Asa ca ne-am primit rasplata cu varf si indesat:))

    2. SE vede diferenta de generatii , tie descoperirea acestei” maxime ” s-a produs la 16 ani ,mie mult mai tarziu ,/ pe la 22-25/ puneam o “eticheta ” si pusa era, si Doamne mult am gresit ! Am platit pentru asta cu varf si indesat .

    3. Domnule, sincer, cred că se poate, ai simțit nevoia să-ți notezi o frază citită?
      Mă refer strict la uzul personal, nu pentru exercitarea profesiei.