Adevărul meu despre România

Am fost întrebat de câţiva conaţionali care şi-au căutat împlinirea pe alte meleaguri, ce înseamnă România pentru mine. Nu mi-a fost uşor să le răspund. Dar  am făcut-o, chiar dacă, cel mai probabil, nu era răspunsul pe care-l aşteptau. Pentru că, pentru mine, încă există o diferenţă între realitatea românească şi ceea ce eu consider a fi adevărul românesc. Diferenţa asta mă doare dar mă face să nu plec, încă, ochii, când trec pe lângă un drapel.

România arată tristă şi fatalmente resemnată. Oamenii ei merg cu capetele în jos, au uitat ce înseamnă comunitate, solidaritate, împreună. Fiecare pentru el. Să-ţi îndulcesc imaginea ei? Pentru asta ar trebui să-ţi vorbesc despre lucruri care n-au de-a face cu buletinele de ştiri: depre Trei Ierarhi de la Iaşi, despre Peleş, despre Cheile Bicazului, despre oamenii de la ţară, sufletişti şi deschişi, despre orăşelele mici de provincie, curate şi cu muşcate la ferestre, dar îmbătrânite şi uşor uimite de supravieţuirea lor, despre cei puţini care încearcă să facă mai mult pentru ei şi pentru ceilalţi… Aş putea încerca să-ţi vorbesc despre autenticul românesc… Imediat după revoluţie credeam că-l simt, că-l cunosc. Acum simt doar miros de fast food, fast culture, fast life…

Ca popor, nu mai avem demnitate. Ne-am pierdut-o, stând umili în genunchi în faţa celor care ne puteau arunca câte un os. Nu mai avem cultură. Am schimbat-o pe piaţa liberă pentru nişte telenovele. Nu mai avem bun simţ. L-au amanetat politicienii noştri pentru a-şi putea construi palate şi a cumpăra maşini odraslelor lor şi dregătorii amantelor. Nu mai avem cinste. Am descoperit că doar escrocii au de toate şi li se deschid uşile. Nu mai avem idealuri. Singurele noastre preocupări sunt cum să-i fraierim pe cei din jurul nostru, cum să profităm de ei şi cum să fim primii când se deschide prăvălia cu recompense. Nu mai avem nici lideri. I-au asasinat în cărţile de istorie şi le-au luat locul în campanii electorale epigoni penibili în lipsa lor de carte, de idealuri, de valori, dar de-o rapacitate sălbatică. Nu mai avem bani. Ne-am vândut pe nimic celor care ofereau comisioane mai mari. Nu mai avem umor. L-am înlocuit cu miștocăreală, caterincă, glume grosolane şi spectacole vulgare. Nu-l mai avem nici pe Caragiale, devenit desuet şi depăşit de vremuri. S-a pierdut scrisoarea undeva între guvern, parlament şi preşedinţie. Nu mai avem nici curaj. Curajul de a ne uita în oglindă, unde nu-i mai poţi zări pe urmaşii celor care au luptat alături de Ştefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu pentru o ţară care să nu ajungă ce e astăzi.

Iar adevărul meu românesc… Credinţa că neamul meu nu înseamnă o mână de parveniţi slinoşi, smălţuiţi cu ţoale, maşini sau gadgeturi scumpe, că nu e doar o bucată de plastilină în mâinile unor profitori fără scrupule, buni de gură şi meşteri la minciună, a unor impostori spoiți, plini de șabloane, că neamul meu îşi merită locul în istorie şi-n momentele de mare glorie, cu care puţine popoare se pot lăuda, că va reuşi, într-un final, să evolueze spre o naţiune civilizată, dar fără să copieze simulacrul ei de la alţii.

Pentru că eu cred că românii au strâns multă zgură în supravieţuirea lor de-a lungul timpurilor.. Nu de ieri, de-alaltăieri. În nici un caz doar de la comunişti. Zgura acelor zile netrăite ca neam, zgura acelor clipe de trădare, de lacrimi, de frică, de blazare. S-a tot acumulat şi-a-nceput să ucidă în noi ce avem mai frumos. Ne stingem ca neam aşa cum se stinge o plantă peste care cineva a deşertat un sac cu cenuşă. Din când în când, scoate capul la suprafaţă şi se miră ce frumos e soarele. Şi se lasă iar acoperită. Un astfel de moment a fost revoluţia din 89. Aşa cum a fost şi Marea Unire. Şi Unirea lui Cuza. Clipe de graţie ale unui popor care, mai apoi, a părut primul uimit de ele. Din păcate, după 89, cei ce ne-aşează cenuşa-n cap, ne spun că aşa trebuie. Că o naţiune minoră ca a noastră poate supravieţui doar dacă devine o imensă masă de consumatori. Oameni care muncesc de dimineaţa până seara ca să aibă ce cheltui. Pentru ca, mai apoi, s-o ia de la capăt. Un fel de „circ şi pâine“ naţional. Mass media şi-a asumat serios rolul de circar. Şi tot ea a devenit ideologul noii lumi. Ea ne-nvaţă că doar banii sunt importanţi pentru că doar ei ne pot aduce satisfacerea nevoilor de bază. Şi că doar acestea ne trebuie, fiind cele mai puţin legate de asumarea vreunei responsabilităţi.

Marile civilizaţii n-au fost date de numărul banilor, ci de cel al oamenilor de valoare care au reuşit să imprime naţiei lor, la un anumit moment, un traiect ascendent. Cei care au putut să scoată la iveală ce are mai bun un popor. Ei bine, ei lipsesc acum României. Nu mai avem elite intelectuale. Ci doar “vedete” din televiziune, politică, muzică, sport, afaceri. Şi infinit mai puţine modele.

PS. Cineva pe facebook le urează “La mulţi ani!” acelor români pentru care 1 Decembrie mai înseamnă ceva. Eu mă număr printre ei. Dintr-un motiv care s-ar putea să vi se pară ciudat… Nu din iubire, naţionalism sau mândrie patriotică… Ci pentru că am senzaţia că această zi a rămas printre extrem de puţinele lucruri care încă mai reuşeşte să unească românii sau măcar o parte dintre ei, ca un fir subţire de aţă, invizibil în majoritatea timpului. E simbolul nu a ceea ce a fost ci a ceea ce mă iluzionez eu că mai există, chiar dacă dureros de fragmentat, în fiecare din cei născuţi aici.