acolo unde-i linişte şi răcoare

Cu cât e mai cald afară, cu atât îmi e mai greu să mă apuc de scris, să vă povestesc cum a fost la munte, week-end-ul trecut :) Da, recunosc spăşit, am păcătuit iar, am fost din nou acolo unde-mi place, pe creste, unde omul se simte mic şi mare în acelaşi timp. A fost răcoare, a fost linişte, a fost aer neprăfuit, a fost cu urcat şi cu coborât, a fost cu întins pe spate şi cu vrut rămas aşa, cu ochii la cer. A fost cu rătăcit drumul prin pădure, dar nu grav, doar consumat câteva ore, cu cocoţat pe nişte stânci mai abrupte, adrenalină, cu băut apă ca felinele, cu murit de sete, din cauză de neprevedere, cu revăzut locuri din trecut, cu amintiri. Şi, în final, cu aventuri auto, cauzate de neatenţie şi pe bază de baterie moartă :)

Şi cu o premieră absolută în viaţa mea: sauna! La 80 de grade, de-am crezut că-mi ia foc gâtlejul încercând să respir! Iar tălpile le-am ţinut în aer pentru că lemnul ardea. Nu ştiu cum am rezistat două reprize de câte 10 minute. Dar senzaţia plăcută a venit după aceea, la duşul cel rece :) Desigur, cântarul din dotarea hotelului a arătat că m-am îngrăşat după experienţa de desicare :)

Am stat la cota 1400. Frumos hotelul Alpin, îngrijit şi curat, chiar dacă pe ici-pe colo se văd urmele trecerii timpului. Multe maşini, care mai de care mai făţoase. Şi o nedumerire: dacă tot ai superjeep de mulţi bani şi fiţe, nu-ţi permiţi 9 lei să plăteşti parcarea pentru o zi şi preferi să-ţi laşi mastodontul într-o rână, pe marginea prăpastiei? Altă nelămurire: de ce sunt câini vagabonzi ca la Bucureşti? Şi de ce telescaunul nu merge decât “când sunt prea mulţi oameni la telecabină”?

Am urcat în prima zi până la Vârful cu dor, aproape de cota 2000. Am fost în liceu în câteva tabere frumoase în cabanele din zonă (mulţumesc, Magda Paiuc!). Şi, de câteva ori, iarna, am coborât pe pârtie, pe o bucată de plastic sau o simplă pungă. Vai de fundul nostru, de la denivelări, şi de urechile noastre, de la înjurăturile schiorilor :) Acum, drumul arată ca o lungă şi lată fâşie de pamânt arid, abruptă şi pietroasă. Sus, ciobani care comunică strigând de pe o culme pe alta. Întrebare: la ce s-or fi gândind zi de zi, zi de zi, cât e soarele sus pe cer, singuri cu câinii şi oile lor? Cum rezistă la atâta izolare şi monotonie?

A doua zi am mers spre Piatra Arsă. Am luat-o spre schit şi, de acolo, cu multă şmecherie, am mers prin pădure, pe traseu nemarcat, în loc să urmăm drumul forestier care duce la Poiana stânii. Şi, aşa cum ne avertizase un călugăr, la un moment dat, chiar în zona de unde se deschidea o privelişte deosebită cu toată Valea Prahovei, cărarea s-a pierdut. Aşa că am croit noi alta, târâş-grăpiş-alunecuş, până la drumul forestier :) Un ocol care ne-a costat câteva ore, dar pe care eu nu-l regret, pentru că mi-a prilejuit o porţie de căţărat pieptiş pe o stâncă ce stătea în cale. Pe bază de adrenalină. Apoi am urmat traseul cu bandă albastră, până sus, pe platou. Morţi de sete, nu luasem decât puţină apă la noi, pe ideea că suntem la munte şi la munte sunt muuuulte izvoare. Tot ce se poate, dar nu la muntele ăsta :) Unele porţiuni au fost mai dificile, dar ne-a trecut tot greul văzând în faţa noastră cum urcă sprinţar trei doamne de peste 65-70 de ani, britanice cât cuprinde. Apoi puţină ploaie, nimic abundent, jnepeni, cai, câţiva rumâni la grătar, lângă maşini de teren impozante. Văile de-o parte şi de alta, parcă eram pe acoperişul lumii (cum o fi pe Everest?). Linişte de dopuri în urechi, puţin vânt, un biciclist, tufe de afine fără fructe, alte oi, alţi ciobani, alţi câini…

Luni am strâns tot şi am vrut să plecăm acasă, nu? Omul vine, dar mai şi pleacă. Lucru extrem de uşor în teorie, dacă n-aş fi uitat eu la venire farurile aprinse şi n-ar fi murit bateria, în consecinţă logică şi tehnică. Un domn a încercat să-mi dea curent (nu mie, maşinii, desigur :). N-a pornit. Am împins-o. Nimic! Aşa că am coborât până în Sinaia profitând de gravitaţie şi de frâna de mână. Mult mai multă adrenalină decât pe stînci! N-a vrut s-o ia sub nicio formă! Jos, am parcat în spatele cazinoului şi am chemat un mecanic. Din motive necunoscute, pe lângă problema cu bateria, pompa nu mai băga benzină. Lucru remediat în 30 de secunde prin scoaterea si reintroducerea siguranţelor. Şi, cu nişte cabluri mai zdravene am băgat curent de la bateria lui mai mare. A pornit! Toată intervenţia a durat vreo 5 minute. Mi-a cerut 50 de lei, pentru că “te-am scos din nevoie”! Iată un principiu de viaţă şi afaceri care mie n-o să-mi intre niciodată în cap :).

Şi m-am întors în cuptor! Până data viitoare!

PS. Click pe poze, dacă vreţi să le vedeţi mai mari!

***

Daca vrei, poţi primi direct prin mail informaţii despre orice postare nouă de pe blog. Nu trebuie decât să te abonezi la newsletter (în meniul din dreapta).