Traian Băsescu, preşedintele Soare

“L’etat, c’est moi!” exclama, acum câteva sute de ani, Regele Soare, Ludovic al XIV-lea al Franţei. Ceea ce a părut firesc restului oamenilor, într-o perioadă în care democraţia îşi pierduse semnificaţia, odată cu apusul civilizaţiei care îi inventase numele. Ajuns monarh prin graţia divină, cum altfel, cel căruia îi clocotea sângele albastru prin vene avea toate motivele să se creadă nu doar stăpânul absolut a tot ce mişcă sau nu în ţară, dar şi simbolul a tot şi a toate, deţinătorul adevărului, cel împovărat cu responsabilitatea sacră de a şti ce e bine şi ce nu pentru supuşii săi. Şi chiar dacă nu toţi or fi fost convinşi de asta, majoritatea o accepta ca pe o axiomă istorică. Mai ales că, neputându-şi alege suveranul, cel mai bine şi în firea omului e să se convingă că cel uns de D-zeu a binemeritat misiunea de a-l conduce.

Dar dacă asta era considerată, hai să-i spunem normalitate, în condiţiile monarhiei absolute, în democraţie e mai greu de înghiţit. Poate să nu ne placă faptul că în acest sistem ajung să conteze voturile unor oameni cu IQ cât numărul de la pantofi sau cei care absentează de la urne. Poate să nu ne convină că, puşi să aleagă, uneori oamenii optează pentru Barabbas. Dar, atât timp cât nu avem altul mai bun, trebuie să-i respectăm regulile şi, mai ales, esenţa. Iar a afirma că tu decizi ce este în interes naţional, o contrazice. Chiar dacă te cheamă Traian Băsescu, ai fost ales preşedinte de două ori şi ai scăpat de demitere doar pentru că te-ai ascuns în gaură de şarpe. Sau, dacă vrei, mai ales pentru că eşti cel pomenit înainte nu ai dreptul de a te erija în posesorul reţetei cu care poţi ferici poporul, în pofida voinţei sale, oricât de greşită ai considera-o!

Pentru că, fie că e adevărat ce spui tu, că România nu e un stat de drept, că instituţiile nu funcţionează cum trebuie, că şi-a pierdut credibilitatea, fie că e real ce spun oponenţii tăi, că anii de jaf, conducere discreţionară, impunere de “modele” groteşti, subordonare a justiţiei şi serviciilor secrete în interes personal, au cufundat ţara într-o profundă criză economică şi morală, să te consideri exonerat de orice responsabilitate spune multe despre reperele tale valorice. Pentru că ori e vina ta, chiar şi parţial, şi ar trebui să te retragi, ori nu e vina ta, ceea ce dovedeşte eşecul tău ca lider al naţiunii, incompetenţa ta ca gestionar al binelui acesteia, ceea ce atrage, implicit, descalificarea din rolul de purtător de cuvânt al ei. Şi, mai grav, din cel de decident al destinului său. De aceea, a pretinde în continuare că doar tu ştii ce e mai bine pentru popor, care îi este interesul naţional, denotă, dincolo de sindromul mesianic, o gravă desprindere de realitate. Ambele au făcut un imens rău românilor, în timpuri nu foarte îndepărtate.

Aşadar, pentru că aşa e în democraţie, interesul naţional nu-l decide nici ANI, nici DNA, nici SRI, nici SIE, nici Palatul Cotroceni, nici Palatul Victoria, nici măcar cel al Parlamentului. Ci doar naţiunea, în majoritatea ei. Că o face bine, că o face rău, tot ea are de tras după aceea şi tot ea e chemată să repare.

***

Dacă ţi-a plăcut această postare, te poţi abona la newsletter (în meniul din dreapta) pentru a fi printre primii care vei afla, printr-un mail, ce articole noi au mai apărut pe blog.