Dragă Simona Halep, pentru că e la modă să îţi scrie oamenii ca să te felicite sau să-ţi spună ce bucuroşi sunt ei că vă trageţi toţi din daci şi romani, o fac şi eu, pentru că, nu-i aşa, ce fel de român aş fi dacă nu m-aş mândri cu tine? Ei bine, dragă Simona, îmi pare rău, dar la mine nu s-a-ntâmplat! Nu m-ai făcut să mă simt (mai) mândru că sunt român. Pentru că nu am niciun merit în performanţele tale. Nu faptul că împărtăşim, întâmplător, acelaşi spaţiu geografic şi că ne-am putea înţelege fără translator ţi-au adus ţie rezultatele din ultima vreme. Nu sunt nici mai bun, nici mai deştept, nici mai bogat, nici mai valoros în ceea ce fac doar pentru că tu ai muncit, ai luptat şi ai învins.
Aş fi fost mândru dacă aş fi fost tatăl tău, pentru că, probabil, şi de la mine ai fi învăţat ce înseamnă efortul intens pentru a atinge un obiectiv, perseverenţa şi ambiţia bine canalizată, necesitatea sacrificiilor atunci când vrei să te autodepăşeşti, disciplina şi rigoarea. Aş fi fost mândru dacă aş fi fost un prieten de-al tău, pentru că, probabil, te-aş fi încurajat să-ţi urmezi visul şi ţi-aş fi fost alături atunci când ai fi fost dezamăgită de poticnelile de parcurs. Te-aş fi sărbătorit la victorii şi aş fi găsit cuvinte sau tăceri potrivite la înfrângeri. Mândru aş fi fost şi dacă te-aş fi antrenat. Chiar dacă n-aş fi avut niciun merit pentru aptitudinile tale, m-aş fi împăunat cu faptul că am fost printre cei care, probabil, le-au finisat şi le-au dirijat în direcţia bună.
Aş fi fost mândru dacă aş fi fost orice om din jurul tău care ţi-a influenţat cât de puţin viaţa în bine şi aş fi contribuit fie şi cu un cuvânt, o privire sau un gest, nu la talentul tău, ci la mediul propice de care acesta are nevoie pentru a ieşi la suprafaţă.
Dar aşa? De ce să fiu mândru? Că m-ai făcut să mă uit şi la alte meciuri de tenis decât ale lui Nole? :) Că am strigat bucuros sau înciudat, aşa cum n-am prea făcut-o la niciun alt sport? Că îţi dădeam sfaturi, fără să mă pricep deloc, dar doar din dorinţa de fi cât mai prezent acolo, lângă tine, fără teama că mă ceartă arbitrul că fac zgomot în arenă? Nimic din toate astea n-au legătură cu faptul că suntem amândoi români.
Aşadar, fără să fiu mândru pentru meritele tale, pot să-ţi mulţumesc pentru că mi-ai dat un motiv de bucurie şi pentru că, măcar pentru câteva ore, s-a putut respira în spaţiul public. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, unul, am luat o gură mare de aer ca să mă ajute în zilele următoare să suport miesmele imundonovelelor politice, mondene sau mediatice.
a devenit de-a dreptul periculos ca din orice merit al oricui sa ne batem la carciuma cu pumnul in piept de cat de mandri suntem ca suntem romani! :( cu cat ne afundam mai mult in mocirla, cu atat mai mandri suntem! :( simona halep a muncit pana i-a dat sangele in palme ca sa ajunga la performantele astea! e meritul ei si doar al ei! e singura care poate fi mandra! noi n-avem niciun merit si e tare nasol sa ne impodobim cu penele simonei. o respect, o admir, dar mi-e o rusine ca sunt roman, ce nu va pot spune! :(
Fantastica coincidenta sau nu? :) exact ceva asemanator am postat si eu pe pagina mea de FB, ma bucur sa vad ca mai sunt care gandesc la fel, nu sunt mandru ;) si ce polemica violenta am provocat cu postul respectiv. Cate cretinatati a trebuit sa suporte wall-ul meu si cei doi neuroni pe care-i mai am. O atitudine si un articol corect!
Ireproşabil discursul lui Radu, pentru cei cu coloană vertebrală, educaţie, moralitate şi o foarte bună cunoaştere a limbii române.
Şi, pentru o mai bună înţelegere de către unii cititori întâmplători (ai cuvintelor mele), remarc şi admir teribil de mult realizările formidabile ale acestei românce (fie ea şi aromâncă :) ), plină de talent, determinare, ambiţie… , reuşite care au avut darul de a mă bucura, de a mă face să trăiesc intens alături de ea, în lupta finală de la Roland Garros (în ciuda faptului, că, deşi mi-e jenă să recunosc, Maria Sharapova, pe lângă calitatea de mare campioană este şi o femeie extrem de atrăgătoare). De ce am ţinut totuşi cu Simona? Simplu şi evident, fiindcă este româncă (chiar dacă turneul nu era pe naţiuni!).
Revenind la articolul lui Radu, mi s-a părut amuzant că, cititnd de la cap la coadă (atât articolul , cât şi comentariile), o vreme aveam impresia că există nişte probleme cu serverul (lui), fiindcă datele erau din prima jumătate a lui februarie; asta, până în momentul în care au început să curgă comentariile post Roland Garros şi nu cele iniţiale, care deduc că au fost post turneul de la Doha. :)
Cert este, precum textele shakespeariene, articolul s-a dovedit peren şi fără vârstă.
Iniţial, celor incapabili să decripteze (deşi nu aveau nevoie de aşa ceva) textul lui Radu, eram pornit să le “traduc” mesajul (deşi, de multă vreme, am renunţat să mai ofer, fără să mi se ceară). Cel mult, celor de bună credinţă, le sugerez doar să recitească cu mare atenţie şi, eventual, să revadă definiţia principalului “termen” care a născut principalele contradicţii. (În ceea ce mă priveşte, eu n-am fost niciodată mândru, ci cel mult mulţumit de mine …, dar am fost incântat, mulţumit şi fericit, când conaţionali de-ai mei, au dovedit că nu sunt cu nimic mai prejos de celelalte elite – reale – ale lumii, fie din domeniile ştiinţei, culturii, artei, muzicii, sportului etc.).
Un scurt comentariu despre mandria de a fi roman: dupa parerea mea, conceptul de popor seamana mult cu cel de familie. Poporul ar fi o familie extinsa – naturala sau prin adoptie. Exista un sentiment de afinitate naturala cu poporul din care faci parte, altfel nu ar mai exista deloc conceptul de popor: tarile ar fi doar unitati administrativ-teritoriale, iar limba, o conventie, o moneda de schimb. Atunci, “prin mine insumi” ar fi regula logica ce ne-ar defini identitatea. Insa, simtul comun arata ca lucrurile nu stau tocmai asa. Poti fi suparat pe poporul tau, asa cum poti fi suparat pe familie, te poti instraina de el, asa cum poti s-o faci si fata de familie, poti sa-ti fie rusine cu el, asa cum iti poate fi rusine si de propria familie. Dar nu poti extrapola ideea ca familia nu exista, daca pentru tine nu exista. De aici, si comentariile contra acestui articol. Cred ca si articolul, si comentariile, reflecta sentimente si nu o idee care ar putea fi general valabila.
Nimic mai bun intr-o motivatie decat retorica ! Curiozitatea m-a determinat sa citesc articolul cu titlu indraznet si afirm fara indoiala ca nu regret lecturarea(Intr-o perioada in care toate privirile si gandurile bune sunt indreptate spre cea care a devenit ambasadoarea noastra , un titlu ca al tau, starneste curiozitati . Nu ne asumam meritele ei, ne bucuram alaturi de ea si suntem mandri ca suntem contemporani cu o asemenea luptatoare . Te felicit pentru o altfel de abordare :)