Iniţial am vrut să scriu despre despre ziua de început a unui nou an şcolar şi semnificaţia pe care o avea această dată pentru mine. Voiam să povestesc ce însemna revenirea la liceu, alături de profesori admiraţi şi de colegi despre care ştiai mult mai multe decât numele şi marca telefonului propriu. Intenţionam să scriu un fel de cronică patetică a ceea ce însemna pentru o bună parte a generaţiei mele şcoala: discuţiile pe culoare despre Cel mai iubit dintre pământeni, întâlnirile în sala de sport (umplută până la refuz) cu Octavian Paler, excursiile în care ne simţeam mai aproape de stele pentru că lălăiam împreună un cântec în jurul unui foc.
Mai însemna bucuria de a descoperi prietenia. De a întrezări semnificaţia cuvântului împreună. Însemna „ceaiurile” la care se bea Ci-Co, sau, dacă părinţii gazdei erau înstăriţi şi cu relaţii la vreun bufet, chiar Brifcor sau, de ce nu, Pepsi. Petrecerile la care dansam toată noaptea şi ne doream să ţină o veşnicie, pentru că aveam senzaţia că nu ne vom mai întâlni cu astfel de momente. Habar n-aveam că există droguri iar cea mai deocheată scenă văzută era videoclipul „Sex life”, al habar n-am cărei trupe (văzut la videoul unei colege ai cărei părinţi lucrau într-o ambasadă). Observaţi că n-am ipocrizia să spun că şcoala însemna, în primul rând, bucuria de a învăţa pentru a ajunge un om mare. Acesta era un obiectiv secundar, chiar dacă nu pot să nu mărturisesc că bogata cultură generală dată de profesorii deosebiţi şi lecturile din liceu mi-au ajutat în viaţă.
Voiam să scriu toate astea, când l-am auzit, din întâmplare, la una dintre emisiunile de televiziune în care oamenii sunt priviţi ca nişte curiozităţi faţă de care n-avem nici o responsabilitate, pe un adolescent care se droga. Vorbea leşinat, dar coerent. Nu părea un prost şi nici nu dorea să şocheze. Nu părea mândru dar nici cine ştie ce afectat de ceea ce povestea. Am avut senzaţia că în spatele impulsului lui de a suna la emisiune stătuse altceva decât simpla dorinţă de a-şi auzi vocea la televizor.
M-a surprins o afirmaţie a acestui tânăr care, deşi e la început de drum, părea că se odihneşte deja, după linia de sosire. Atunci când se droga, avea senzaţia că există un sens, că lucrurile au un rost. Chiar dacă o să vi se pară straniu, m-a cutremurat. Cum putea un om la, hai să zicem, 16-17 ani, să spună că, doar otrăvindu-şi corpul şi mintea, lucrurile încep să capete un rost? În afară de absurditatea unei astfel de afirmaţii (ce sens poate căpăta realitatea de care te rupi?), mi s-a părut terifiant că un adolescent, aflat la vârsta la care de-abia a început să simtă viaţa, poate crede că aceasta n-are sens.
Nu se punea problema (atât de des invocată ca scuză) că ar fi un sărac ce, odată terminat liceul, nu va avea nici un viitor. Părinţii îi dădeau bani de droguri. De ce? Asta doar ei şi conştiinţa lor pot spune. Şi-atunci de unde această… nu blazare, acest abandon în faţa întunericului? De unde această renunţare, această capitulare chiar înainte ca lupta adevărată să înceapă?
Deşi am fost contemporan cu aceste vremuri, n-am reuşit să înţeleg pe deplin cum cărţile, teatrul, muzica, prietenii, aceste jaloane ale existenţei unui adolescent, au fost înlocuite de celulare, maşini, droguri, baruri. Nu reuşesc să înţeleg cum îşi imaginează cineva, fie el şi produs comercial al acestei tranziţii în care şi un oftat e un imn închinat banului, că poţi găsi un rost în viaţă, căutându-l în vodcă sau în heroină, în sex sau în numărul cailor putere. A devenit la modă să ştii cât mai puţin despre cât mai puţine lucruri, pentru că, nu-i aşa, prea multe întrebări ne-omoară. Sau ne răpesc din timpul de căutare a unui sens al vieţii noastre. Oare, prin această ceaţă pe care liderii noştri spirituali şi economici ne-au ţesut-o peste creiere, e aşa de greu de întrevăzut adevărul: că singurul sens al vieţii e dat doar de oameni. Şi că unicul mod de a-l găsi e să-i cunoşti şi să înţelegi de ce au creat pentru ceilalţi.
Nu-ţi folosesc toate cărţile citite sau toţi banii strânşi dacă nu poţi convinge un tânăr că viaţa are sens, că a fi om presupune o imensă responsabilitate, în primul rând faţă de tine. Te poţi simţi mulţumit de viaţa ta, de familia şi de prietenii tăi, de averile acumulate, dar mi-e greu să cred că te poţi simţi împlinit dacă nu poţi convinge un tânăr debusolat că vieţii trebuie să i se dea un sens. Şi nimeni n-o poate face în locul lui.
N-am să mai scriu articolul pe care voiam să-l scriu. Nu ţin neapărat să fiu patetic şi moralist. N-am cum să cer tinerilor să fie ca noi, la vârsta lor, pentru că România nu mai e aceeaşi. Pentru că oamenii s-au schimbat până la a confunda un gard trântit la pământ cu o scară de valori. Pentru că realizatorul unui spectacol de televiziune e mai interesat de unde-şi procură tinerii banii de droguri decât de ce-şi distrug viaţa. Şi-atunci, ce rost aveau nişte amintiri desuete şi dulcege, despre o perioadă apusă, în care credeam că oamenii sunt făcuţi să evolueze împreună şi că nimeni nu trebuie să fie atât de singur încât să i se pară că viaţa n-are rost?
Edevaratul sens al vietii il reprezinta dobandirea vietii vesnice, mantuirea sufletului.
Fara Dumnezeu, care ne-a dat viata, nu exista sens al vietii.
Cine ti-a spus lucrul asta? :)
cine trebuia sa ii mai spuna daca dzeu i-a dat viata ? ( o fi fost doamne-doamne hermafrodit, mai stii , daca ii e si mama si tata… mai intai a zamislit-o , apoi tot el a si nascut-o :))))
e fiica lui dzeu si sora lui isus, clar. Cine si ce sa ii mai spuna ??? nu-i destul ?
oooffffffffffffffff , nimic nu stii si nu ai inteles, doar ti-a spus fata :))))))))))))))))
Cred că Radu se referea la cu totul altceva, abordarea lui nu are nicio legătură cu perspectiva religioasă. Comentariul tău e pe lângă subiect.
Trist si sfasietor de adevarat ce ai scris Radu . 1)Pe mine ma intriga : neputinta , lipsa de capacitate , lipsa de voiinta in lupta cu drogurile si derivatele lor etnobotanice , in conditiile in care avem cel mai mare numar de sri,sts.sie-isti , politisti , jandarmi samd pe cap de locuitor DE CE nu se pot anihila sursele si retelele de distributie ? 2)”Pe vremea mea” ma bucuram ca indepe scoala , revedeam colegi , profesori atnci chiar si telefonul fix era un lux /ani de zile am avut cuplaj am scapat de el prin anii 1999/ incepea stagiunea la teatru si filarmonica , aveam alte preocupari , tinerii de azi nu mai vor sa citeasca sa mearga la teatru , nu stiu sa se bucure de nimeni si de ninic , club si iar club shoping si fite peste fite . Scara de valori a societatii contemporane este un “gard cazut” lozinca parintilor este “daca eu nu am avut…. ” 3)Tabloidizarea societatii este cea mai rea sau, poate una din cele mai grave cauze ale situatiei in care ne aflam . Nu stiu de unde apetitul acesta pentru susele din revistele si emisiunile colorate si in chiloti ,de la mic la mare ,dela tanar la batran consuma astfel de “produse” Inainte de a ceda locul in tramvai unei persoane in varsta ma uit sa vad ce are in mana ? are clik , can-can , libertatea ? au ? bine, vor sta in picioare , cu toate ca stiu ca nu frumos .4) M-au socat tinutele junelor , parca , erau la prezentare de moda ,erau groaznice uniformele , dar buuuuuuuuuuuuuuuune , ani buni dupa treminarea liceului nu am purtat albastru si bleumarin , acum mi-a trecut . Se pot si acum introduce uniforme , fiecare colegiu cu uniforma , culorile lui cred ca ar fi mult mai bine .
Ieri a inceput si copilul meu scoala. Involuntar voi face tot timpul comparatii “cum era pe vremea mea”… Dar voi incerca sa-i fiu cat mai mult alaturi pe drumul spre a deveni un om mare, cum frumos ai spus.
Moartea prințesei Diana a fost o bombă de presă și în România. Din toate comentariile vremii mi-a rămas în minte, chiar am și notat ideea, cel al lui Octavian Andronic.
Nu mai știu la ce postTV era adunată cam toată crema gazetarilor români, erau atât de mulți că au fost plasați în două încăperi, puse în emisie alternativ. Atunci am aflat că aveam (avem?) și noi un fotoreporter senzațional – Fane Jeg, pe numele lui de scenă, aflat și el in una dintre încăperi.
Cei prezenți în emisiune erau unanim de acord că piața (cititorii / publicul) cere, chiar impune, tabloitizarea, adică intratul cu bocancii plini de mizerie în viața oricui, care are oarece vizibilitate publică.
Atunci am realizat că marele caricaturist și jurnalist de imens curaj în decembrie ’89, este, în primul rând, un foarte profund obsevator al vieții. Octavian Andronic a devoalat mecanismul (citez din memorie): Știți cum este cu picanteriile astea cerute de piață? Este ca la droguri – începi prin a oferi, cu multă generozitate, câte puțin, apoi faci pauze, unele mai mici, altele mai mari, până-l faci dependent.
Sunt convins că acest mecanism este cunoscut peste tot în lume. Priblema este că nimeni nu vrea să-l oprească!!! Astăzi apare foarte clar că docții nu se mai reproduc, mai sunt ceva semidocți și sfertodocți, dar marea masă este împinsă, cu bună știință, spre imbecilizare, pentru a fi ușor de manipulat!
Sigur că principiul drogării se poate aplica și în vederea obținerii dependenței de alte valori, și nu numai de guverne(!), chiar și prin afaceri private profitabile, dar nu-i nimeni onteresat.