scoate banu’! salvează-l pe mutu

Breaking news (desigur!): Mutu trebuie (până la urmă) să plătească 17 milioane de euro clubului Chelsea! Şi pentru ce? Pentru o amărâtă de cocaină trasă pe nas? Ce, e singurul? Şi ce, în fond, era în timpul lui liber, nu pe teren! Nu s-a oprit în faţa porţii adverse ca să-şi lingă dosul palmei de puţin praf alb. Atunci da, era un motiv să te superi pe el. Şi nici atunci nu merita aşa o pedeapsă, mai ales dacă, după aceea, dădea gol!

Sunt convins că mulţi gândesc aşa. Acum câţiva ani, după primul verdict dat în cazul drogurilor, au fost oameni care au trecut la mobilizarea publică a celorlalţi pentru strângerea de bani. Şi acum se vor găsi miloşi care să vrea ca naţiunea să facă un efort pentru a-i  salva starului stilul de viaţă la care salivează mulţi. Problema e că bani se pot strânge. Neuroni însă, chiar presupunând că ar avea cineva de dat, nu se pot dona, nici măcar pentru o cauză nobilă.

Pentru că evenimentul n-a fost un accident. N-a fost rezultatul unei “nebunii” temporare, a unei greşeli infantile. Ci s-a înscris perfect în lungul şir de derapaje ultramediatizate, privite cu prea multă îngăduinţă de jurnalişti, fani, colegi, şefi: beţii, prostituate, bătăi! A întregit portretul unui puşti care s-a trezit peste noapte cu avere şi faimă. Căruia i se permitea orice şi i se ierta totul, în contul talentului său. De care mulţi au avut nevoie pentru a-şi alimenta rarele momente de mândrie naţională. Sau conturile bancare. Oamenii cu caractere slabe şi a căror minte nu e obişnuită să privească în perspectivă, ajung rapid să creadă că li se cuvine totul şi că, evident, lor nu li se poate întâmpla nimic rău, orice-ar face. Mai mult, nu te astâmperi nici când viaţa şi propriile-ţi slăbiciuni te trag de mânecă şi te avertizează că o iei razna. Sigur, nu te-a mai prins nimeni cu cocaină. Dar continui să umpli primele pagini ale tabloidelor cu aventurile tale, deşănţările tale bahice şi pumnii pe care îi împarţi cu generozitate celor care nu-ţi plac. Cu maşinile tale, cu vertu-urile tale, cu tatuajele tale tribale. Mai puţin cu reuşitele tale fotbalistice, din ce în ce mai rare.

Poate e şi un lucru bun în toată povestea asta (deşi nu pentru Mutu, desigur). Din modelul de succes – bani, glorie, femei, automobile scumpe şi telefoane de aur – la care mulţi copii (şi adulţi) visează, s-ar putea transforma într-un semnal de alarmă pentru cei care, ca şi el, consideră că viaţa e destinată doar satisfacerii celor mai viscerale nevoi. Unii vor înţelege, poate (sper), că, dacă-ţi baţi joc de ce ai (ce ai primit de la natură sau ai câştigat prin muncă), va veni o zi în care vei pierde. Mult!

Şi poate că e, totuşi, un breaking news. Un eveniment! Un lucru ce ar trebui să se întâmple mai des: mai devreme sau mai târziu să plătim toţi pentru inconştienţele noastre, pentru exagerările noastre, pentru dezinteresul nostru pentru valori.