România, teatru absurd

V-aţi întâlnit în viaţă cu situaţii atât de aberante, atât de incredibil de absurde, atât de lipsite de orice rămăşiţă de sens, încât singurele lucruri pe care le puteţi face sunt să renunţaţi la revoltă, să vă daţi un pas în spate şi să zâmbiţi? Aşa cum aţi face-o dacă, într-o zi v-aţi trezi cu un elefant roz în mijlocul sufrageriei devastate. Şi, la întrebarea “cum a apărut acolo?”, vi s-ar răspunde “a intrat pe uşă”.

România n-a fost niciodată un tărâm al supremaţiei logicii, decenţei, coerenţei sau respectului faţă de reguli. A fost condusă, de-a lungul istoriei de tot felul de personaje care, în alte ţări, ar fi vândut ceapă în piaţă sau ar fi rânit la porci. A râs la tragedii şi s-a revoltat pentru prostii hilare. A idolatrizat nimicurile şi a ignorat valorile. A supravieţuit haotic şi s-a mulat servil pe toate diformităţile efemerilor stăpâni, indiferent din ce punct cardinal i-a trimis aici istoria.

Dar ultimele zile par să demonstreze că nu există o limită a absurdului mioritic. Oricât de convins ai fi că atingi marginile incredibilului, dincolo de care poţi respira, aşteptând reinstaurarea normalului, constaţi că se poate şi mai rău. Că imaginaţia acestui Ionesco galactic este nemăsurată.

Mai întâi, primul absurd al ţării, cel mai dezonorant locatar pe care l-a avut Palatul Cotroceni, decide să lase deoparte orice jenă şi orice inhibiţie, considerând că măştile pe care le-a purtat şi care au prostit atâţia proşti sunt, de-acum, inutile. Că n-are rost să se mai prefacă. Bicicleta lui, de fapt, n-are boi. Iar pe toba bătută de atâţia limbişti slinoşi n-a avut cum să se depună praful. Aşa că, în neruşinarea-i augustă, îmbracă tricoul electoral al partiduleţului pritocit sub biroul său şi se pozează pe plajă, între nevastă şi Duduie. Dincolo de mizeria umană a ipostazei, rămâne exhibiţionismul halucinant al celui care urinează în public. Pe Constituţie, de această dată. Şi, pentru că nu era destul, a doua zi se arată dezamăgit că steagurile din spatele pupitrului prezidenţial îl împiedică să poarte tricoul şi acolo. După ce-ţi vine să spargi televizorul, realizezi că, de fapt, nu e el de vină. Ci toţi cei care l-au votat şi l-au girat. Că el n-ar fi ajuns niciodată să-şi bată joc de populaţia acestei ţări, dacă o bună bucată din ea n-ar fi fost sedusă exact de genul ăsta de tupeu ordinar.

După el, şi sluga penibilă din fruntea Curţii Constituţionale a decis că n-are rost să se mai prefacă a fi un magistrat echidistant şi îi trage o limbă patronului, ca să nu mai existe niciun dubiu că a acţionat mereu la comandă şi fără coloană vertebrală. De la înălţimea funcţiei de garant al regulilor unei societăţi normale la cap, Zegrean girează senin jegul prezidenţial, “Și eu port tricouri, am multe tricouri. E vreo problemă?” Chiar dacă nu i-ar interzice legea (şi lui) să se implice în campanii electorale, tot ar fi o problemă. Că el nu e preşedintele ţării, ci doar preşul pe care acesta îşi şterge bocancii cu care a intrat în rezervele de normalitate ale ţării acesteia. El nu poate fi un exemplu pentru că, pur şi simplu, într-o ţară civilizată, nici dracu n-ar fi ştiut cine ocupă această funcţie.

Ce să mai zici? Nu există suficiente cuvinte în dicţionar (şi nu în cel decent, explicativ al limbii române) pentru a caracteriza cuplul stăpân-slugă. Şi, chiar dacă ar fi, sunt inutile. Nu te mai pot răcori suficient. Şi rămâi cu frustrarea că niciunul dintre ele nu poate exprima, de fapt, pe deplin, sila şi dezgustul faţă de aceste specimene. Şi-atunci, îţi dai seama că noi nu ne mai facem bine niciodată. Că nu există leac pentru absurd. Decât paliative care-l pot face suportabil.