prima zi din restul zilelor mele de blogger

În sfârşit m-am decis să intru în lumea selectă a bloggerilor. După ce am făcut un fel de sondaj de opinie pe facebook şi m-am chinuit să nu mă las demoralizat de cei patru prieteni care au considerat că “asta mai lipsea” (adică un blog al meu) şi de mulţi alţii care s-au arătat condescendenţi şi dornici să-şi camufleze indiferenţa cu un amabil “da, n-ar strica”, am decis să iau taurul de coarne şi să mă cufund şi mai mult în ceea ce se cheamă social-media.

N-am nici cea mai mică idee despre cum trebuie manageriat un blog şi mă simt intimidat de multitudinea de reguli de urmat pentru a avea un blog de succes. Pe care n-o să le citesc/urmez niciodată, desigur. Îi văd pe mai vechii mei confraţi (îmi permiteţi, domnilor şi doamnelor, să vă numesc aşa, deşi sunt un umil amator începător) cum se perfecţionează permanent, merg la seminarii, traininguri şi simpozioane şi absorb cu nesaţ multitudinea de sfaturi şi secrete dătătoare de mare succes în… cum îi zice… blogosferă! Cică trebuie să generez conţinut, să am o politică editorială, să întreţin relaţii cu oamenii de PR, să optimizez contentul, ceva cu SEO… Şi iarăşi am o strângere de inimă. Eu vreau doar să comunic. Ca mai toată lumea, am eu senzaţia că am ceva de spus şi nu vreau să-i văduvesc pe posibilii interesaţi de produsul minţii mele. Care, netranspus în biţi, s-ar consuma inutil în spaţiul strâmt al calotei mele craniene. Desigur, sunt conştient că, mai ales astăzi, contează mai puţin ce ai de spus şi mult mai mult cât de bun eşti în a o spune. Sau de cât de bine ştii să-i faci pe ceilalţi să creadă că ai ceva de spus. Mă fascinează oamenii care reuşesc să “vândă” orice: un produs de care nu ai nevoie sau unul foarte scump, deşi n-ai bani, un candidat la vreo poziţie publică, o emisiune găunoasă, o emoţie construită artificial, o idee banală sau un cuvânt care nu înseamnă nimic. Şi, evident, se vând pe ei înşişi la suprapreţ şi pe post de marfă de lux. Trăim într-o epocă în care valoarea e dată de notorietate, oamenii se chinuie să devină branduri, ideile banale îşi găsesc piaţă de desfacere în minţile capabile să le înţeleagă, o marfă nu are preţ mare pentru că este de calitate, ci devine dezirabilă pentru că posibilitatea de a o achiziţiona te scoate din mulţime. 

O să scriu despre orice (ştiu, ştiu, nu e bine, trebuie să-mi stabilesc un domeniu şi un target): în primul rând despre viaţa cetăţii, despre politică, televiziune, societate, despre cărţi şi filme, despre oameni şi locuri. O să scriu şi despre mine…

Nu ştiu cât de des o s-o fac. În fiecare zi reţin involuntar detalii din jurul meu care s-ar putea tranforma, asezonate cu gândurile şi trăirile mele, într-o postare. Dar câte dintre ele merită cu adevărat împărtăşite? Câte ar putea îmbogăţi viaţa cuiva care n-o trăieşte pe-a mea? Sau câte ar putea fi integrate în desenul abstract care e autorul postării? Câte s-ar dovedi folositoare în tentativa de a face receptorul să rezoneze, dând astfel un aer de utilitate actului de a împărtăşi? Câte te dezbracă şi câte te camuflează? Câte transmit o realitate neintermediată şi câte o supun remodelării înainte de a o supune discernământului celorlalţi? 

În sfârşit, să-i dăm drumul şi-om vedea pe parcurs la câte întrebări găsim răspunsuri şi câte vor da naştere altor interogaţii… Şi tot aşa.