Unul dintre ţuţării lui Macovei, Papahagi pre numele lui, se bagă neîntrebat în discuţiile dintre oamenii mari şi spune că Vasile Blaga și Elena Udrea nu au carismă de lider! Spre deosebire, probabil, de cea pe care românii încă nu s-au decis cu cine s-o asemene mai mult: Maica Tereza sau virgina din Orleans.
gesturi mici, oameni mari (3)
Patrick este un tânăr american din Kansas City, afectat de un foarte serios handicap fizic. Este imobilizat în scaunul cu rotile, nu poate sta în picioare şi nici mâinile nu şi le poate folosi cum trebuie. Are o mare pasiune: să asculte country music, un fel de folk de pe la noi. Şi un preferat din domeniu: Blake Shelton.
liber la privatizarea justiţiei
Într-o ţară în care oamenii au senzaţia acută că nu există justiţie umană, iar cea divină funcţionează după legi greu de desluşit, faptul că cineva, păgubit într-un fel sau altul de semeni, împarte dreptatea cu mâna lui, nu ultragiază pe nimeni. Decât la nivel declarativ. Sigur, la noi încă n-au apărut celebrii vigilanti (sau, ca să fim corecţi, au dispărut odată cu ultimul haiduc), aşa că modul obişnuit în care este tratată injustiţia se rezumă la înjurături, blesteme şi, eventual, 30 de secunde într-un buletin de ştiri.
seară de film
O dramă despre transplanturi ilegale de organe şi despre ce alegeri poate face un părinte aflat într-o situaţie disperată. Despre lipsa de scrupule a unor bipezi şi despre soarta tragică a unor copii care au avut ghinionul de a se naşte în sărăcie. Un film tulburător despre o realitate dură, aproape necunoscută nouă.
seară de film
Vă spuneam aici că sunt fanul acelor filme de groază care reuşesc să creeze o stare de tensiune, fără să apeleze la apariţii bruşte în cadru, care să facă “Bau!”. Sau cu sânge pe toţi pereţii. De aceea, mi-am îndreptat atenţia spre producţiile asiatice, aflând eu că cei de acolo sunt mari meşteri în aşa ceva. Nu degeaba aproape toate suferă remakeuri americane. Primul film la care m-am uitat a fost sud-corean, cel pe care vi-l recomand în aceasta seară. Pentru că e bun! Nu doar pentru că reuşeşte să-ţi dea o stare de tensiune de la început până la sfârşit, ci şi pentru că are poveste, şi una chiar inteligentă. Nu e un film de groază, în adevăratul sens al cuvântului, aşa că-l pot vedea şi cei care nu suportă monstruleţi şi asasini psihopaţi.
seară de film
O peliculă despre un tată care încearcă s-o scoată la capăt, după ce el şi cei doi copii ai lor sunt părăsiţi de mamă. Un subiect mai delicat, în primul rând pentru că, de obicei, e invers, şi-n al doilea rând, pentru că vorbim de Italia, o societate patriarhală, în care rolurile părinţilor erau, până nu demult, foarte bine conturate şi relativ distincte. Femeia vrea să se-ntoarcă în vieţile lor, dându-le, evident, peste cap. Filmul reprezintă debutul regizoral al lui Kim Rossi Stuart, cunoscut mult mai mult ca actor.
