nu-i negaţi ultimul gest de demnitate!

De ieri tot încerc să scriu ceva, dar subiectul e aşa de sensibil, că m-am tot codit până acum. Am vrut să renunţ, dar mintea îmi tot revenea la el, chiar dacă gura trebuia să vorbească despre alte lucruri. Până la urmă am decis să spun ce gândesc, cu speranţa că voi fi bine înţeles. M-am întristat când am aflat de sinuciderea lui Costică Ştefănescu. Fără să fiu cine ştie ce microbist, ştiam cine a fost şi, mai ales, că s-a numărat printre puţinii fotbalişti serioşi, decenţi, care a vrut să facă spectacol doar pe teren, nu în vestiare, baruri sau paginile ziarelor.

Nu sunt eu în măsură să-i judec ultimul gest, dar îl înţeleg. Mi se pare firesc să vrei să abandonezi cu fruntea sus o luptă pe care nu numai că n-o poţi câştiga, dar care te omoară de mai multe ori înainte de a-ţi da lovitura finală. De aceea, poate, mi-a părut bine (să fiu iertat, nu sună cum ar trebui, dar nu ştiu cum să spun altfel) că a ales să iasă de pe teren într-un moment în care media era ocupată cu altceva. A avut astfel şansa ca retragerea să nu-i fie transformată în circ. Nu ştiu dacă s-a gândit la asta, dacă a premeditat totul, dacă a decis din timp când va face pasul. Dar, din păcate, au grijă alţii să-i tulbure trecerea spre nedurere. Pentru că e un simbol al Craiovei, oameni importanţi ai urbei apar public pentru a-l deplânge. Dezinteresat, desigur. Aşa cum e şi ciondăneala între cei care vor să-i organizeze funeraliile.

Dar ce m-a făcut să scriu acest text a fost sentimentul de revoltă care m-a cuprins când am văzut cum încearcă apropiaţii săi să transforme sinuciderea într-un accident. Îi înţeleg şi-i compătimesc. Sunt nevoiţi, în această societate barbară, de ev mediu, să-l protejeze pe cel drag de ocara căderii în dizgraţia unei instituţii care a pierdut de mult legătura (dacă a avut vreodată) cu realitatea: biserica. Tristă, dar revoltătoare, tentativa de a înlocui un gest de demnitate cu un incident stupid, lipsit de semnificaţie, dar salvator din ghearele habotnicei noastre comunităţi. La noi, prezenţa popii la înmormântare e mai importantă decât meritele sau amintirea celui din sicriu. Discuţiile despre dogme sunt mai intense decât jalea care ar trebui să însoţească dispariţia oricărui om bun.

Costică Ştefănescu a avut puterea să decidă că nu mai vrea să îndure o pedeapsă nemeritată şi prea dureroasă. Ca să nu-l vadă condamnat de biserică pentru asta, de “gura lumii”, ceilalţi vor să-l arate ca pe-o formă fără fond şi fără voinţă, a cărui ieşire din iad a fost accidentală şi provocată de medicamentele care-l anesteziaseră. El merită mult mai mult de atât. Să-i fi ţărâna uşoară şi somnul netulburat de cei rămaşi în urma lui!