De ieri tot încerc să scriu ceva, dar subiectul e aşa de sensibil, că m-am tot codit până acum. Am vrut să renunţ, dar mintea îmi tot revenea la el, chiar dacă gura trebuia să vorbească despre alte lucruri. Până la urmă am decis să spun ce gândesc, cu speranţa că voi fi bine înţeles. M-am întristat când am aflat de sinuciderea lui Costică Ştefănescu. Fără să fiu cine ştie ce microbist, ştiam cine a fost şi, mai ales, că s-a numărat printre puţinii fotbalişti serioşi, decenţi, care a vrut să facă spectacol doar pe teren, nu în vestiare, baruri sau paginile ziarelor.
Nu sunt eu în măsură să-i judec ultimul gest, dar îl înţeleg. Mi se pare firesc să vrei să abandonezi cu fruntea sus o luptă pe care nu numai că n-o poţi câştiga, dar care te omoară de mai multe ori înainte de a-ţi da lovitura finală. De aceea, poate, mi-a părut bine (să fiu iertat, nu sună cum ar trebui, dar nu ştiu cum să spun altfel) că a ales să iasă de pe teren într-un moment în care media era ocupată cu altceva. A avut astfel şansa ca retragerea să nu-i fie transformată în circ. Nu ştiu dacă s-a gândit la asta, dacă a premeditat totul, dacă a decis din timp când va face pasul. Dar, din păcate, au grijă alţii să-i tulbure trecerea spre nedurere. Pentru că e un simbol al Craiovei, oameni importanţi ai urbei apar public pentru a-l deplânge. Dezinteresat, desigur. Aşa cum e şi ciondăneala între cei care vor să-i organizeze funeraliile.
Dar ce m-a făcut să scriu acest text a fost sentimentul de revoltă care m-a cuprins când am văzut cum încearcă apropiaţii săi să transforme sinuciderea într-un accident. Îi înţeleg şi-i compătimesc. Sunt nevoiţi, în această societate barbară, de ev mediu, să-l protejeze pe cel drag de ocara căderii în dizgraţia unei instituţii care a pierdut de mult legătura (dacă a avut vreodată) cu realitatea: biserica. Tristă, dar revoltătoare, tentativa de a înlocui un gest de demnitate cu un incident stupid, lipsit de semnificaţie, dar salvator din ghearele habotnicei noastre comunităţi. La noi, prezenţa popii la înmormântare e mai importantă decât meritele sau amintirea celui din sicriu. Discuţiile despre dogme sunt mai intense decât jalea care ar trebui să însoţească dispariţia oricărui om bun.
Costică Ştefănescu a avut puterea să decidă că nu mai vrea să îndure o pedeapsă nemeritată şi prea dureroasă. Ca să nu-l vadă condamnat de biserică pentru asta, de “gura lumii”, ceilalţi vor să-l arate ca pe-o formă fără fond şi fără voinţă, a cărui ieşire din iad a fost accidentală şi provocată de medicamentele care-l anesteziaseră. El merită mult mai mult de atât. Să-i fi ţărâna uşoară şi somnul netulburat de cei rămaşi în urma lui!
Asa am simtit/gandit si eu. Tu ai scris mai bine.
De ce oare ne-am focalizat atentia atatea zile asupra autointitulatului, asupra succesorilor sai la unul sau mai multe tronuri fictive si am trecut atat de usor cu vederea peste sfârșitul celui pe care noi înșine l-am intitulat regele fotbalului romanesc, intr-unul din momentele sale de glorie. Inca odată trecem cu ușurința peste dispariția unuia dintre adevărații noștri eroi, care ne-a făcut cu adevarat cinste, dar zgirmam de o săptămâna în țigănia asta care ne-a cuprins ca o mlaștina, ne inunda cu duhorile ei si ne afunda, în încercarea de a ne înlocui pe noi, romanii cu ei, rromii.
Nu sunt ei devina. Noi suntem!
Reverenţă şi pios omagiu pentru acest bărbat adevărat.
Daca este un gest de barbatie, de curaj sau de nesfarsita durere,cred ca a fost si este problema lui. Ca sotia a incercat sa-l scoata din oproboiu bisericii si a populatiei ( care poate nu au inteles ce trebuia ) consider ca o ” problema de familie ” si un gest elegant., Siu in fond, de ce sa mai dezbatem ” inca o problema ” care nu este a noastra. Dambla.
Cand stii ca nu mai ai mult de trait, sufletul ti-e sfasiat de durere, ca nu poti face nimic, pentru ca nu depinde de tine si tre sa te resemnezi!Acesta cred ca a fost primul gand, dupa care a luat decizia de a scapa de durerile acelea cumplite! Am trecut printr-o asemnea stare fizica, am vrut sa ma sinucid, in acelsi mod, si desi nu credeam ca-mi voi mai reveni vreodata, a trebuit sa ma agatz de singura mica sperantza oferita tot de medicii de la Bagdasar Arseni! Am trecut prin 12 ani de dureri cumplite, infioratoare, am albit bine! Nu judecati omul daca nu stiti ce inseamna o astfel de stare fizica! Fiecare om decide pentru viata lui….. asta nu mai are rost sa spun! Alegerea domnului Costica Stefanescu trebuie respectata! D-zeu sa-l odihneasca!