e copii, ce să le faci?

În clasa a 8-a, la o teză de română am luat 9. Mamă, şi cât de bine scrisesem! Şi totul din capul meu, nu comentarii copiate din prefeţele cărţilor sau, ca în zilele noastre, din referate de pe net. Am întrebat profesoara de ce aşa nedreptate (cum părea în ochii mei de 13 ani). Mi-a spus că, în frenezia mea literară, am cam uitat de virgule  :)

M-am cam revoltat, ca să fiu sincer. Sigur, nu vocal sau obraznic, pe atunci nu erau permise şi nici măcar tolerate în şcoală astfel de ieşiri (şi nici telefoane cu camere video ca să mă dea colegii pe net, şi-atunci unde era fun-ul vreunei reacţii deplasate?). Dar am fost supărat mult timp. Mi se părea o greşeală minoră, care nu merita o astfel de depunctare. Mult mai târziu am înţeles ce bine mi-a făcut scăderea de atunci a notei.

Azi, la frizerie (da, m-am tuns, nimic fancy, same old, same old) am auzit o bonă, pe la 50 de ani, care, nereuşind să ţină în frâu gălăgioşii şi hiperagitaţii puradei încredinţaţi de părinţi prea ocupaţi, s-a apărat, spunând: “e copii, ce să le faci?”. Păi tu, nimic. Creatorii lor ar trebui să înceapă prin a le găsi un babysitter care să ştie să vorbeşte limba română. Apoi, poate ar fi bine să ia în considerare şi varianta de a nu-şi răsfăţa odraslele atât de mult. Nu de alta, dar decenţa într-o încăpere plină cu oameni nu trebuie învăţată nici la şcoală, nici prin intermediari bine plătiţi.