despre modele în viaţă, altele decât becali

Aceste rânduri mi-au venit în cap după ce-am aflat că la bac, la proba de limba română (?!?), li s-a cerut să argumenteze importanţa alegerii unui model în viaţă. Când eram mic, mic, nu ştiu ce voiam să mă fac şi nici nu cunosc pe nimeni care să-mi fi pus o astfel de întrebare şi care să fi reţinut răspunsul. Mai târziu, prin şcoala generală, pentru că-mi plăceau istoria şi profesorul care-o preda, m-am gândit să mă fac arheolog… visam să descopăr cetăţi dispărute, morminte secrete, comori incredibile. La un moment dat, am vrut să mă fac actor, dar cum am o memorie extrem de proastă, am abandonat ideea înainte de a-mi da seama de ce-mi venise :)

Am vrut să mă fac avocat, dar unul din filmele americane, care pledează maiestuos şi argumentat în faţa unor juraţi. Când am aflat că la noi nu se pune problema de aşa ceva, am renunţat. Şi, în sfârşit, am decis să mă fac medic, pentru că era cea mai evidentă cale de a ajuta oamenii. N-a fost să fie, pentru că sistemul de admitere de atunci se baza exact pe ce n-aveam eu: memorie. Aşa că am ajuns un profesor de chimie şi fizică, fără să predau, însă, pentru c-am intrat în radio, apoi în televiziune şi… au trecut aproape 20 de ani.

Între aceste meserii şi profesii serioase la care aspiram ca orice tânăr responsabil, realist şi preocupat de contribuţia lui la mersul cetăţii, am vrut să fiu şi “cineva anume”, în funcţie, mai ales, de cărţile pe care le citeam în perioada respectivă. De exemplu, am vrut să fiu D’ Artagnan, să mă duelez cu oamenii răi. Sau Jean Valjean, ca să fac mai mult bine decât răul care mi s-ar fi făcut. Şi căpitanul Nemo am vrut să fiu, ca să colind oceanele şi să descopăr tot felul de minunăţii. Şi Ştefan ce Mare putea fi o variantă, îmi plăcea mie cum îi bate pe toţi cei care voiau răul ţării mele. Într-o vreme, mi-aş fi dorit să fiu Căpitanul Apostolescu (din cărţile lui Horia Tecuceanu), pentru că era inteligent şi prindea răufăcători. Evident, era mai bine Superman, că aveam puteri supraumane şi puteam zbura.

Când am crescut, prin liceu, modelele mele au încetat să mai aibă nume şi au devenit doar nişte construcţii mentale nepersonalizate, întrupând proaspăta şi în plina evoluţie viziune asupra vieţii. Adică oscilam între a sta singur pe un peron sau a dezvolta arta conversaţiei, între a da o şansă mizerabililor sau a fi cel mai iubit dintre pământeni…

După cum puteţi vedea, nu mă prea visam cineva cu talent, pentru că ştiam că nu am. Eu, până şi în vise am fost prea realist :) Dar îmi dau seama că e normal ca, dacă ai voce, să vrei să ajungi Pavarotti. Sau Barbra Streisand. Dacă ai îndemânare la potrivit cuvinte, să te vrei un Marin Preda sau un Steinbeck. Să-ţi doreşti să ajungi un Victor Rebengiuc sau o Maryl Streep.  Dacă-ţi place să joci fotbal, să aspiri la poziţia lui Messi sau măcar a lui Hagi. E absolut firesc să te imaginezi, la 18 ani,  Marie Curie sau Beethoven sau Churchill, Henri Coandă, Enescu sau Titulescu, Victor Hugo sau Marin Sorescu, medicul Arafat sau Ion Ţiriac, Columb sau Neil Armstrong…

Dar cum să te visezi un cioban incult şi agramat, gargaragiu şi grobian, infatuat şi ostentativ, cu halucinante deliruri mistico-războinice, instabil şi schimbător precum vremea la tropice, slobod la gură şi mârlan? Cum să vrei să ajungi atât de puţin, la vârsta la care ar trebui să crezi că poţi fi oricât de mult doreşti?

Categorii: anacronic, timeless, viaţa cetăţii
 
      Ţi-a plăcut?
Şi împarte cu prietenii tăi! Facebooktwitter

Vrei să fii informat rapid despre noile postări de pe blog? Simplu! Abonează-te la newsletter!
  •  

    Ai un comentariu de făcut? Be my guest!

    Nu voi aproba apariţia comentariilor nelegate de subiectul postării, fără logică, fără argumente, emanaţie a vreunui talibanism, indiferent de tabără, cu invective, indiferent de destinatar. Și, desigur, nici pe a celor care nu respectă regulile de bun-simţ, decenţă şi corectitudine, ale unei comunicări dintre oaspete (tu) şi gazdă (eu)!


    Dacă ai cont de Facebook, poți comenta în acest box. Dacă nu, ai altă opțiune mai jos:

    [fbcomments]

    Dacă nu ai cont de Facebook, folosește acest formular:


    1. Se poate! Problema acestor tineri despre care tot vorbim de o saptamana si mai bine este lipsa de lectura. Ei nu au auzit nici de d’Artagnan nici de oameni de cultura, oameni valorosi. E o rasturnare dramatica a valorilor, la noi. Ei il admira pe Becali pentru ca e “un personaj” de presa, are bani si este, totusi , generos. Pe acesti tineri nici nu-i intereseaza cultura sau lecturile lul Becali. Pentru ei, aceste lucruri nu conteaza in viata reala. Sunt niste oameni, poata nu chiar prosti, dar foarte saraci sufleteste. Aceasta e realitate trista.

    2. Sincer,eu n-am confundat lumea fictiva a cartilor cu realitatea,asa ca modelele mele au fost mai aproape de mine:o bunica minunata,niste parinti perfecti(cel putin asa ii vedeam eu),o invatatoare buna,frumoasa si distinsa la care ma uitam ca la o icoana,niste profesori,o matusa…Chiar si acum,in al saptelea deceniu de viata, mi se intimpla uneori sa cred ca n-am reusit sa ma ridic la inaltimea acestor modele.Inca ma mai straduiesc si sper,totusi,ca m-am apropiat suficient ca sa nu-mi fie rusine de ceea ce am devenit in timp.Si modelele de viata ar trebui sa fie oferite,ca si educatia,in general,in primul rind de familie.

    3. Foarte frumos, scris de catre un om sensibil si inteligent ! Felicitari Radu, mai rar oameni ca tine in ziua de astazi !

    4. Modele pina in 1989 avem destule ,dar dupa nu ,sau sint f ff greu de gasit .Felicitari pt. articol,l-am citit cu placere !

    5. Se stie deja, ca oamenii se aduna la un loc (fie ei si numai doi ) dupa specificul bolii emotionale , si mai ales dupa gradul de codependenta . Profilul “piuetului de pepiniera ” comun, dezvolta rapid in zilele noastre dependenta de bani , de sexualitate , excesul de furie ca modalitate de exprimare , sau codependenta de religie . Cand devin adulti , avem de a face cu acea combinatie ciudata de “afacerist” si primat hipersexual , exprimandu-se laaaarg in public si cu valiza de bani vesnic la indemana (sau pios din cale afara in ceremonii religioase , invocand Divinitatea ca pe Zeus din Olimp ) .
      Dat fiind faptul ca dependentele capata forme existentiale inca din frageda pruncie, ca raspuns la traume si la neglijentele parintilor , alegerea modelelor este previzibila .
      Si la urma urmei chiar si cei care razbesc cat de cat …ce au de a face rezultatele bune la invatatura sau detinerea unor licente , cu boala spiritului nostru ? aici parese ca suntem egali, ca si in fata mortii .