Aceste rânduri mi-au venit în cap după ce-am aflat că la bac, la proba de limba română (?!?), li s-a cerut să argumenteze importanţa alegerii unui model în viaţă. Când eram mic, mic, nu ştiu ce voiam să mă fac şi nici nu cunosc pe nimeni care să-mi fi pus o astfel de întrebare şi care să fi reţinut răspunsul. Mai târziu, prin şcoala generală, pentru că-mi plăceau istoria şi profesorul care-o preda, m-am gândit să mă fac arheolog… visam să descopăr cetăţi dispărute, morminte secrete, comori incredibile. La un moment dat, am vrut să mă fac actor, dar cum am o memorie extrem de proastă, am abandonat ideea înainte de a-mi da seama de ce-mi venise :)
Am vrut să mă fac avocat, dar unul din filmele americane, care pledează maiestuos şi argumentat în faţa unor juraţi. Când am aflat că la noi nu se pune problema de aşa ceva, am renunţat. Şi, în sfârşit, am decis să mă fac medic, pentru că era cea mai evidentă cale de a ajuta oamenii. N-a fost să fie, pentru că sistemul de admitere de atunci se baza exact pe ce n-aveam eu: memorie. Aşa că am ajuns un profesor de chimie şi fizică, fără să predau, însă, pentru c-am intrat în radio, apoi în televiziune şi… au trecut aproape 20 de ani.
Între aceste meserii şi profesii serioase la care aspiram ca orice tânăr responsabil, realist şi preocupat de contribuţia lui la mersul cetăţii, am vrut să fiu şi “cineva anume”, în funcţie, mai ales, de cărţile pe care le citeam în perioada respectivă. De exemplu, am vrut să fiu D’ Artagnan, să mă duelez cu oamenii răi. Sau Jean Valjean, ca să fac mai mult bine decât răul care mi s-ar fi făcut. Şi căpitanul Nemo am vrut să fiu, ca să colind oceanele şi să descopăr tot felul de minunăţii. Şi Ştefan ce Mare putea fi o variantă, îmi plăcea mie cum îi bate pe toţi cei care voiau răul ţării mele. Într-o vreme, mi-aş fi dorit să fiu Căpitanul Apostolescu (din cărţile lui Horia Tecuceanu), pentru că era inteligent şi prindea răufăcători. Evident, era mai bine Superman, că aveam puteri supraumane şi puteam zbura.
Când am crescut, prin liceu, modelele mele au încetat să mai aibă nume şi au devenit doar nişte construcţii mentale nepersonalizate, întrupând proaspăta şi în plina evoluţie viziune asupra vieţii. Adică oscilam între a sta singur pe un peron sau a dezvolta arta conversaţiei, între a da o şansă mizerabililor sau a fi cel mai iubit dintre pământeni…
După cum puteţi vedea, nu mă prea visam cineva cu talent, pentru că ştiam că nu am. Eu, până şi în vise am fost prea realist :) Dar îmi dau seama că e normal ca, dacă ai voce, să vrei să ajungi Pavarotti. Sau Barbra Streisand. Dacă ai îndemânare la potrivit cuvinte, să te vrei un Marin Preda sau un Steinbeck. Să-ţi doreşti să ajungi un Victor Rebengiuc sau o Maryl Streep. Dacă-ţi place să joci fotbal, să aspiri la poziţia lui Messi sau măcar a lui Hagi. E absolut firesc să te imaginezi, la 18 ani, Marie Curie sau Beethoven sau Churchill, Henri Coandă, Enescu sau Titulescu, Victor Hugo sau Marin Sorescu, medicul Arafat sau Ion Ţiriac, Columb sau Neil Armstrong…
Dar cum să te visezi un cioban incult şi agramat, gargaragiu şi grobian, infatuat şi ostentativ, cu halucinante deliruri mistico-războinice, instabil şi schimbător precum vremea la tropice, slobod la gură şi mârlan? Cum să vrei să ajungi atât de puţin, la vârsta la care ar trebui să crezi că poţi fi oricât de mult doreşti?
Eu nu am avut aspirati fictive nu visam atit de depart pt ca nu am avut posibilitate si nu indrazneam nici sa visez…dar dupa un anumit timp am ajuns la virsta de18 ani si mi-am spus ..trebuie sa fac ceva serios in viata ,am devenit o Guvernanta de hotel,sotie si o mama iubitoare ..
Am visat sa devin profesor de istorie , concurenta mare a anilor 76-77 a decis sa “fiu admis fara loc” cum se spunea pe atuci…. si iatma-s economist de …. ani modele? mama si tatal meu …. si profa de istorie … si mai tarziu bunul si blandul meu duhovnic …. ei inca ceva mi-ar fi placut sa fiu pilot de avion dar…. dosarul meu din acea vreme avea pete mari …. fiul uni fost detinut politic nu putea sa-i “zboare” cu avionul pe pasageri la Paris sau Berlin …
Buna ziua. Acest lucru cred ca ar fi bine sa fie intrebati in primul rand presedintii Romaniei, ministrii Educatiei, apoi toti parlamentarii care au permis acest lucru sa devina realitate. Dar raul este facut! Ce vom face in continuare?! Asta e intrebarea! Solutii sunt, naturale sau de sinteza. Solutia naturala este aceea ca se va continua pe aceeiasi linie, pana cand cei ce se viseaza Jiji(sau il au ca model) vor ajunge la concluzia ca a ajuns un mare neicanimeni, si atunci ii va spune probabil copilului sa invete si sa nu faca ce a facut el. Sau solutia de sinteza, justitia si organismele statului sa isi faca datoria si sa ii ia la intrebari, pe toti cocalarii, de unde au ei banii aia de spart in cluburi si pe masini de mii si mii de euro, in conditiile in care ei abia stiu sa scrie cum ii cheama. Dar suntem intr-un cerc vicios, din care nu cred ca mai iesim curand. Va multumesc :)
Eu as zice ca acei tineri care si-au ales drept modele in viata animatoarele din cluburi, manelistii sau pe G. Becali nu sunt deloc de condamnat. De cand au aruncat ei prima geana catre televizor si pana au primit foaia de examen, asta au vazut promovat, despre asta s-a discutat in familie si in gasca de prieteni. Banii satisfac nevoile primare ( stiti voi, piramida lui Maslow) si, atata timp cat curvele si cocalarii apar prin cluburi de fite, conducand masini tari si aruncand cu euroii in dreapta si in stanga, ei sunt modele de urmat in viata. Daca in societatea romaneasca ar fi promovate alte valori , daca medicii si profesorii ar fi bine platiti si ar duce o viata decenta, ar deveni modele in viata. Daca scriitorii contemporani ar “produce” carti demne de citit, accesibile publicului larg, ar deveni modele in viata. Daca tinerii actori ar avea o dictie perfecta, jucand in alte filme decat cele cu incesturi,avorturi, crime si alte porcarii, ar deveni modele in viata. Daca politicienii nu ar mai fi niste inculti, agramati, gusati, tupeisti, ar deveni modele in viata (sau poate ca tocmai d’aia, ca-s “baeti cu tupeu”, sunt deja modele). Lista ar mai putea continua, dar mi-au obosit sinapsele. Fie-mea de 15 ani are un model in viata: nasa ei de botez, o doctorita mica de stat, cu un creier de geniu, de o modestie iesita din comun si un suflet cat China. Singura problema este ca, la un moment dat, a plecat din Romania, pentru ca era strivita de bocancii marilor profesori doctori si uite-asa a mai pierdut tarisoara asta un model de urmat.