contra smetia

Pentru că aşa e între prieteni, o smetie cere un răspuns pe măsură. După ce Ponta l-a atins public, cu vârful degetelor, pe Antonescu (vezi aici), acesta îi întoarce favoarea copreşedintelui său, cu un delicat bobârnac. Ce să mai, o adevărată hârjoneală amicală, între cei doi protagonişti ale căror roluri încep să capete trăsături distincte.

Modul în care Comisia Europeană a înţeles să se bage în treburile interne ale României, în timpul iureşului referendumului de anul trecut, a fost pentru mulţi (nu doar pentru cei care-şi vedeau spulberat visul de a scăpa ţara de TB) o dovadă că suntem priviţi ca o naţiune de mâna a doua, care are dreptul să-şi decidă soarta doar atât timp căt asta nu contravine intereselor politice şi, probabil, economice ale altora. Să nu ne iluzionăm, aşa a fost mereu. Unirea Principatelor, ca şi cea mare, din 1918, au fost posibile doar pentru că le-au permis-o conjunctura internaţională şi jocul de putere şi influenţă între marile imperii.

Deci nu e de mirare că frustrarea istorică împotriva Înaltei Porţi, indiferent unde s-a situat ea de-a lungul vremii, la Istanbul sau la Moscova, la Viena sau la Bruxelles, a răbufnit în ultima vreme. Alimentată şi de senzaţia că ni se aplică dubla măsură, că ni se impută încălcarea de principii ad-hoc, că nu contează ce vrea majoritatea românilor ci doar ce spun câţiva fideli ai preşedintelui, că suntem ţinuţi în postura copilului nevoit să stea cuminte pe scaun, cu mâinile pe genunchi, dacă vrea să mai primească de mâncare.

Antonescu nu face decât să-i dea glas, ştiind că atitudinea sa va avea ecou în minţile multor români, bucuroşi că cineva spune cu voce tare ce gândesc ei. Noi am stat mereu bine la capitolul revoltă interioară, mult mai slab la cel al manifestării exterioare. Am tăcut şi-am înghiţit, cu capul plecat, cam tot ce ne-au servit marile cancelarii europene. De aceea nouă, de pe margine, desigur, ne-au plăcut mereu haiducii, care nu prea se temeau de stăpânire. Din acelaşi motiv, am simpatizat liderii care au ştiut să se facă purtătorii de cuvânt ai dorinţei noastre de a nu ne mai simţi umiliţi. Felul ăsta al nostru de-a fi ţine mai mult de orgoliu decât de patriotism.

Spune Antonescu: “Noi parcă mergem cu un complex acolo (la Bruxelles). Şi premierul Ponta pare a suferi de asta, de parcă am fi spart ceva pe acolo.” Şi are dreptate. Poate, atitudinea asta avea motivaţie în vara şi toamna anului trecut, când exista temerea (poate şi pericolul) că, zgândărite, anumite cercuri externe vor decide nu doar că TB trebuie să rămână în funcţie, dar şi să recapete toată puterea politică de dinainte de căderea guvernului MRU. Acum, când alegerile din decembrie au arătat democratic şi cam fără posibilitate de tăgadă, cine sunt cei care vorbesc în numele românilor, ea nu mai este justificată. De data asta, nu mai e vorba de o putere tranzitorie, ajunsă la butoane în urma unor jocuri de culise din Parlament şi pripită în tentativa de a scăpa de TB. Ea nu mai trebuie să caute legitimitate la Bruxelles şi nici să umble pe coji de ouă de teama vreunui funcţionar european, superficial şi neinformat, care numără miniştrii corupţi precum Pristanda steagurile.

Aşa că, poate n-ar strica dacă le-am transmite un mesaj nuanţat, dar ceva mai ferm: Poate nu suntem cei mai muncitori, ordonaţi, corecţi, responsabili dintre europeni. Poate nu ştim exact la ce foloseşte fiecare tacâm şi nici bolul cu apă de trandafiri de după copanul de pui apucat cu degetele, dar, dacă tot ne-aţi primit la masă, nu ne băgaţi furculiţa în mână atunci când vi se pare vouă că n-o folosim cum trebuie.

PS. Pe proştii care vor vedea în textul acesta o dovadă a antieuropeismului meu îi invit să citească acest articol.

***

Dacă ţi-a plăcut această postare, te poţi abona la newsletter (în meniul din dreapta) pentru a fi printre primii care vei afla, printr-un mail, ce articole noi au mai apărut pe blog.