Trăim într-o epocă a compromisurilor. Aşa se spune. Mai mult. Toată lumea ne îndeamnă la compromisuri: politicieni, oameni de cultură, vedete. Ni se spune cum numai boii sunt consecvenţi. Că principiile nu ţin de foame şi că, într-o lume fără reguli, nu câştigă sigur cel ce încearcă să respecte vreuna. Ce nu ni se spune niciodată e că un compromis se raportează strict la tine şi nu la reguli exterioare ţie, impuse de societate. Şi, prin urmare, un compromis e o negare a propriei fiinţe.
Ca să te negi, trebuie întâi să ştii cine eşti. Şi trebuie să descoperi lucrurile acelea în care crezi, în jurul cărora orbitează viaţa ta interioară, lucrurile acelea fără de care drumurile pe care mergi nu sunt ale tale. Există oameni care nu fac compromisuri? Există, oare, oameni care se pot recunoaşte în fiecare clipă în oglindă? A căror viaţă e călăuzită de un unic şi drept fir al Ariadnei? Nu ştiu. Dar sunt convins că cei mai mulţi dintre noi am trăit acele momente în care viaţa, oamenii sau propria incapacitate de a lupta, ne pun în faţa unei dileme. Respectarea cu orice riscuri a ceea ce până atunci fusese o valoare adânc încastrată în structura noastră de rezistenţă sau renunţarea la ea pentru a putea merge mai departe sau pentru ca, pur şi simplu, să ne fie un superficial “mai bine”. Te frămânţi şi asişti, ca anesteziat, cum decizia ţi se strecoară pe lângă voinţă. E ca atunci când simţi cum ochii ţi se-nchid şi n-ai vrea să dormi, dar pleoapele se-ncăpăţânează să se plece. Şi-ţi spui dar, în fond, de ce nu? Doar pentru câteva secunde. Şi adormi împăcat cu gândul că te-ai împotrivit din toate puterile, că ai făcut totul pentru a rezista somnului. Şi, mai ales, că înfrângerea ta nu e, de fapt, decât un armistiţiu făcut cu tine însuţi, în această luptă supraomenească.
Întotdeauna avem justificări solide pentru orice compromis făcut. Compromisul nu e un act spontan, făcut într-o clipă de pierdere temporară a capacităţilor mentale. Întâi ne pregătim terenul. Trebuie mai întâi să ne convingem singuri că nu se poate altfel. Că este singura soluţie viabilă la problema apărută. Apoi, pe măsură ce ne convingem de necesitatea compromisului, ajungem să ne obişnuim cu ideea şi să nu ni se mai pară nici măcar o abdicare de la valorile până mai ieri sfinte. Odată resemnaţi, începem să ne reconstruim universul fără acea valoare, fără acel principiu pe care ne pregătim să-l încălcăm. Şi, printr-un proces miraculos, ajungem, la un moment dat, să ne întrebăm la ce ne-o fi trebuit valoarea sau principiul respectiv, că lumea arată la fel şi după ce le-am abandonat noi.
va urma aici
”Abia astept sa fiu mare!” spunea un copil razvratit atunci cand mama il certa sau incerca sa ii dea un sfat. ”Abia astept sa fiu mare si sa nu imi mai spuna nimeni ce trebuie sa fac!”, …dar mama lui ii intelege dorinta si supararea…”copil prost, habar nu ai ce spui. Acum poti face tot ce vrei, iar cand vei fi mare, …abia atunci vei face numai compromisuri” E, iata! sunt mare! Acum pot face tot ce vreau! Nu, nu e adevarat! mama, draga de ea, a stiut ea ce spune. Traim intr-o lume plina de reguri ,venim in spate cu o educatie plina de reguli, societatea in care muncim, cu care ne petrecem clipele e plina de reguli. De cata putere si cata vointa ai nevoie sa poti respecta toate aceste reguli.? … si daca nu poti si nu vrei sa le respecti? Pai solutia este simpla: faci un compromis! Faci un compromis cu tine , renunti la dorintele tale si la nevoia de a fi liber cu adevarat, nevoia pe care toti o simtim de a rupe tipare si faci un compromis. Si atunci te intreb pe tine, ce este un compromis? sa respecti regulile sau sa le incalci?
Nu e vorba de regulile impuse de societate ci de cele pe care le descoperi ca-ti coordoneaza existenta interioara.
si alea sunt la fel de rele uneori..iti pui stupid limite…singur!
Stiu ca este… , greu de definit , sentimenul cand incalci un principiu , o valoare cum spui atunci cand faci un compromis , eu as fi mai bland as zice ca-l “ocolosti putin “ceea ce nu e acelas lucru cu “a incalca”dar dupa asta trebuie sa mergi repede mai departe si nu mai privi in urma , din pacate” scopul scuza mijloacele ” nu a fost rostit intamplator, cu o conditie insa sa apelem la aceasta ‘scuza cat mai rar cu putinta .Este greu ? Este usor ? Este corect, nu corect ?
Abaterea de la anumite reguli, “credinte”, de cele mai multe ori, auto impuse sau, mai rau, impuse de altii, nu e neaparat un compromis; poate fi, dar nu e neaparat. O “credinta” asa-zisa, poate fi, uneori mai rea si decat un adevar, vorba filosofului ;). Abaterile pot fi si de bun augur, haide sa nu fim chiar asa de conformisti!
..erata: credinta poate fi mai rea chiar si decat o minciuna…;)
gura pacatosului…:))
Tocmai, ca eu nu vorbeam de lucruri autoimpuse sau preluate de la altii.