cenuşă, pământ şi ipocrizii…

Lăsând la o parte ţigănia generată ad-hoc de orice deces al unei persoane cunoscute, orice divorţ al unui cuplu monden, şi, în general, de cam orice se întâmplă în spaţiul public românesc, moartea lui Sergiu Nicolaescu a adus un subiect nou în discuţiile icterice de pe ecrane şi din paginile tabloidelor. De fapt, ca să fim corecţi, cea care a născut controversa şi a propus-o spectatorilor a fost biserica ortodoxă, care a ţinut morţiş să iasă la rampă şi să se arate ultragiată de păgânismul dorinţei Maestrului de a fi incinerat, nu înmormântat.

Nu vreau şi nu mă pricep să intru în detalii teologice, de dogmă şi ritualuri. Ştiu că fraţii noştri întru creştinism, catolicii, au renunţat din 1963 la a interzice prelaţilor să ţină slujbe pentru cel ce-a ales să devină cenuşă, nu pământ. Ortodoxia nu cedează şi, ca de multe ori, e mai catolică decât Papa. Nici asta nu ar fi o problemă aşa de mare, dacă nu ar apărea în public să spună că “Pentru a păstra neştirbit renumele regretatului regizor Sergiu Nicolaescu în memoria poporului român…” îi roagă familia să nu-i respecte ultima dorinţă. Poftim? Deci, dacă va fi incinerat, renumele lui va fi ştirbit? Cam cât de ştirbit?

Las la o parte faptul că 90% dintre cei care se declară credincioşi şi-şi fac cruci de fiecare dată când trec pe lângă o biserică, habar n-aveau până acum că nu vor avea parte de slujbă, dacă decid să fie incineraţi după moarte (pentru că nici nu le-a trecut prin cap această variantă). Nu vreau decât să constat, încă o dată, tragismul unei ipocrizii care şi-a pus amprenta grea asupra mentalităţii oamenilor de pe aceste meleaguri, cam de când a început să devină o comunitate.

Dacă eşti criminal, ai omorât 5 oameni într-un accident de maşină, ai strangulat doi bătrânei ca să le furi pensia sau ţi-ai împuşcat soţia pentru că s-a culcat cu altul, poţi avea parte de slujbă. Dacă ai violat o fetiţă de 5 ani sau ai cumpărat cu bomboane favoruri sexuale de la 3 copii ai străzii, dacă ai abuzat de cineva cu handicap mental sau de vreo pacientă aflată sub anestezie totală… Dacă ai furat, ai minţiti, ai înşelat, ai trădat, ai preacurvit, ai băut până ţi-a ieşit alcoolul prin urechi, nu trebuie să-ţi faci griji că o să fii coborât în pământ fără soborul aferent şi rugăciunile deschizătoare de noi drumuri.

Presupun că tot ce trebuie să faci ca să meriţi onoarea ritualului bisericesc e să chemi popa înainte de a-ţi da duhul şi să-i comunici cât de rău îţi pare ţie de ce-ai făcut prin viaţă. Şi popa zice că bine, în fond judecata ultimă nu-i aparţine, el a luat act de căinţa ta, evident sinceră, şi, prin urmare, e liber şi dator să ţină slujba potrivită. Potrivită momentului, desigur, nu subiectului.

Dar dacă nu vrei să fii îngropat, ci incinerat, poate ai suferit toată viaţa de claustrofobie, ţi se pare mai igienic, nu ai loc de veci în cimitir şi nici bani să-ţi cumperi, sau nu vrei să îmbogăţeşti străinii cu trecerea ta dincolo, sau îţi repugnă, pur şi simplu, ideea de a fi mâncat de viermi, n-ai voie să ai slujbă religioasă, pentru că… habar n-am de ce, că n-am reuşit să înţeleg motivaţia logică (ha!). Am aflat doar că sunt nişte canoane, nişte reglementări vechi de 100 de ani care interzic acest lucru, fără să explice de ce, dintr-o dată, nu mai contează sufletul şi încărcătura lui, binele făcut în viaţă, iubirile sale, creaţiile lui, valorile în care a crezut, cu care merge unde spune religia că merge, ci corpul, această închisoare ale cărei mecanisme atavice ţi-au dat de furcă toată viaţa. Ce contează dacă sfârşeşte ţărână sau cenuşă, nu el eşti tu.

***

Dacă ţi-a plăcut această postare, te poţi abona la newsletter (în meniul din dreapta) pentru a fi printre primii care vei afla, printr-un mail, ce articole noi au mai apărut pe blog.