Domnule Klaus Werner Iohannis,
a trecut deja o săptămână de la victoria dvs. în alegeri. Mai degrabă a celor care au știut să manevreze social media, dar, ca și în fotbal, marcator e considerat cel de care s-a lovit mingea înainte de a intra în poartă. Mă număr printre cei care nu v-au votat. Deși am copilărit în alt regim, cu nasul în cărți și fără facebook sau Iphone, știu că, fiind democrație, de acum trebuie să vă consider și președintele meu. Și trebuie să vă respect ca atare. Ceea ce, pe cuvânt, sunt dispus să fac, dacă mă și ajutați puțin. Eu am prostul obicei să consider că respectul se câștigă, nu se primește ca bonus la preluarea unei funcții.
Am o memorie foarte proastă și extrem de capricioasă (se pare că seamănă mult cu memoria colectivă a populației mioritice). Asta m-a împiedicat să pot răspunde, fără ajutorul google-lului, la câteva întrebări simple, ca, de exemplu, care sunt acele detalii concrete care, acumulându-se în timp, m-au făcut să-i atribui lui traian băsescu calificativul de imund, cu care i-am înlocuit numele în referirile mele la el. Și, deși acum am puternica senzație că n-a existat absolut nimic bun în regimul lui, rațiunea și statistica îmi spun că e imposibil, chiar dacă eu nu sunt capabil să-mi amintesc nimic de acest gen. Așa că am decis să încerc altceva cu noul președinte, Klaus Iohannis. Un gen de jurnal al bilelor albe sau negre pe care i le voi atribui, din considerente personale, în timpul mandatului său. O fac mai mult pentru mine decât pentru a provoca controverse sterile despre diferențele de valori care stau la baza evaluării unui om. Voi nota fapte punctuale, nu senzații generale.
Cu mici și insignifiante excepții (la scara istoriei), alegerile se câștigă peste tot în lume atunci când puține creiere știu să manipuleze emoțiile multor oameni. Oricât n-am vrea să credem asta, majoritatea oamenilor nu votează pe bază de analize și raționamente logice, și nici în urma unor evaluări obiective a candidaților sau a ofertelor lor electorale. Deciziile au ca fundament senzații și trăiri intense, iraționale, dar profunde, cu rădăcini în trecutul personal, în șabloanele construite sau preluate în timp pentru a încerca ordonarea universului propriu, în percepția egoistă, deci subiectivă, a ”binelui” și ”răului”, în unitățile de măsură cu care se judecă pe sine în raport cu ceilalți, asimilate nonconștient din familie și din cercul de prieteni apropiați. Din păcate, cei mai mulți dintre ei se încăpățânează să se considere obiectivi, informați și capabili de analize raționale, reci și detașate. Și, pentru că așa funcționează manipularea, cu cât sunt mai convinși că sunt imuni la influențe exterioare, cu atât sunt mai vulnerabili la acestea. Și la strategiile pritocite de cei cu creierul de care vorbeam mai sus.
Fac o ultimă tentativă de a pune capăt acestei marote cu votul din diaspora. Probabil, la fel ca mine, mulți n-au înțeles de ce acest subiect a fost, practic, singurul abordat între cele două tururi, în defavoarea oricăror dezbateri despre cum ar putea și ar trebui schimbată societatea românească. Rezultatul alegerilor, o surpriză chiar și pentru cei care au câștigat, a arătat la ce-a folosit exacerbarea agitației emoționale născute în jurul disfuncționalităților grave ale procesului de votare din străinătate. Ceea ce încă nu înțeleg complet nici oamenii care nu au o imagine asupra lumii bazată pe ce se postează pe facebook, e DE CE o mostră de incompetență mioritică, cu nimic ieșită din comun, s-a transformat peste noapte într-o tornadă care l-a aruncat pe Iohannis direct în scaunul de la Cotroceni.
Problema cea mai mare a democrației românești nu e, așa cum se vehiculează, opțiunea pentru ”răul cel mai mic”, ci votul ”împotrivă”. Atât timp cât omul, ca întreg, este imperfect, atunci când vrei să-l încarci cu responsabilitatea pentru soarta unei societăți, e mult mai rațional să evaluezi mai degrabă defectele care l-ar face să provoace rău, decât calitățile aparente. În schimb, simptomatică și malignă s-a dovedit înverșunarea de a pune ștampila contra cuiva și nu pentru cineva! În 1992 au votat ca să nu vină moșierii, în 1996, ca să nu iasă Iliescu, în 2000, să nu câștige Vadim, în 2004, să nu învingă Năstase, în 2009, să nu vină Vântu, Voiculescu și comuniștii, acum mulți votează doar ca să nu iasă Ponta. Mentalitatea de genul ”oricine, numai nu ăla” a născut cei 10 ani pierduți în marasmul celei mai pestilențiale mlaștini pe care a trebuit s-o traverseze România în ultimul sfert de secol. Să girezi un om, în ale cărui calități nu crezi, doar pentru că-ți displace profund un altul, e o dovadă de inconștiență care nu poate avea efecte benefice în nicio conjunctură.
10 ani oribili din istoria României, 10 ani de dezbinare, conflicte și circ, de amestecare a valorilor, de încurajare a imposturii și incompetenței, de ridicare a minciunii la rang de politică națională, de călcare în picioare a oricăror norme scrise și nescrise de funcționare a unei comunități, de dispreț la adresa bunului simț și decenței, de accelerare a transformării unui popor într-o populație, de hăhăieli groteștiîn fața tinerei și prea bolnavei noastre ”democrații” mioritic-bizantine, nu se puteau încheia altfel decât se vede zilele acestea, în preziua alegerii celui care, în sfârșit, va avea misiuunea de a exorciza Palatul Cotroceni.