Când am văzut-o prima dată, am rămas fără grai Nu cred să mi se mai fi întâmplat vreodată. Pur şi simplu nu-mi venea să cred că există aşa ceva în ţara mea. Că nu auzisem niciodată de aşa realizare a spiritului uman, de aşa întruchipare a frumuseţii omului, dantelată şi complexă, delicată şi din fibră de piatră, maiestuoasă şi smerită. Şi acum, de fiecare dată când mă gândesc, când merg aiurea prin lume sau aud vorbindu-se de România, mă apucă aşa o revoltă neputincioasă că ştim atât de puţin să ne lăudăm cu ceea ce demonstrează că, uneori, putem trascede defectele sau tarele noastre, slăbiciunile sau impotenţele, meschinăriile sau lipsa de viziune, instinctele şi lipsa de raţiune, personale sau colective, dar suntem maeştri să scoatem la geam, în văzul tuturor, abisurile imunde ale societăţii actuale, resorturile dezarticulate ale relaţiilor dintre noi şi trivialităţile spoite elitist de “intelectuali” de conjunctură.

Citește restul articolului →