capul plecat, sabia nu-l taie

Ne  plângem  că  suntem  victime.  Ale  occidentului,  ale  orientului,  ale comunismului sau ale capitalismului. Ne considerăm o bărcuţă de hârtie pe o mare dominată de atâtea uragane, a căror declanşare depinde de o vorbă sau o trăsătură de condei într-o cancelarie a lumii. Suntem fatalişti şi stăm toată ziua repetând în oglindă figura încrucişatului mâinilor sau a datului din umeri. Vecinii ne sunt duşmani, istoria ne e duşmană, vremea are ceva cu noi.

Preocupaţi să ne plângem şi să ne gudurăm pe lângă mai marii planetei sau ai meleagurilor natale, uităm că noi ne suntem cel mai mare duşman. A pune mâna la treabă, a  ne  respecta  angajamentele,  a  ne  recunoaşte  defectele  şi  a  ne  corecta greşelile sunt elemente ale procesului de deşteptare naţională. După aceea, nimeni nu se va mai aştepta ca noi să stăm cu mâna întinsă.
De mulţi ani ne-am obişnuit să ne plângem: suntem trădaţi, manipulaţi, ignoraţi, divizaţi de duşmanii din afară şi dinăuntru.  Ne-au  asasinat  liderii,  ne-au  pus căluşul în gură, ne-au împărţit ţara şi bunurile cum au vrut. Şi noi unde eram? Stăteam şi priveam cu ochii înlăcrimaţi cum suntem călcăţi în picioare de cei pentru care nu există decât dorinţa de a domina, de a cuceri şi de a avea putere. Şi în drumul lor către aceste obiective, n-au pregetat să ne dea la o parte. De cele mai multe ori, nici n-a fost nevoie. Ne-am dat singuri la o parte. Asta ne-a salvat, poate, ca populaţie. Dar nu ne-a făcut prea bine, ca naţiune. Am învăţat atât de bine statul cu capul plecat. E adevărat că nu l-a tăiat definitiv nici o sabie, dar i-a lăsat multe răni adânci.