actorul, politichia şi românii

Câtă revărsare de antipatie şi invective la adresa lui Mircea Diaconu. De câteva zile, social media s-a umplut de dezamăgiri virulente sau de apelative precum “arivist”, “oportunist”, “actoraş”… Şi nu din partea băsiştilor, aşa cum ar fi fost de aşteptat, ci din a foştilor colegi de luptă şi a simpatizanţilor partidului din care, până mai ieri, făcea parte. Care, între noi fie vorba, n-au avut nicio problemă cu ruperea USL pentru că neamţul nu şi-a primit funcţia visată, dar consideră o dovadă de superdefecte demisia lui Diaconu pentru că n-a fost lăsat pe lista pentru europarlamentare.

Lăsăm la o parte că, atât timp cât a luptat la televizor împotriva locatarului de la Cotroceni sau s-a dovedit unul dintre puţinii companioni ai lui Antonescu buni la vorbit şi combătut pentru acesta, “actoraşul” nu era chiar aşa de rău. Şi faptul că, spre deosebire de însuşi fostul său şef pe linie de partid, discursul său nu s-a schimbat după ce a părăsit corabia PNL. Şi faptul că acesta l-ar fi lăsat pe lista USL de la alegerile generale din 2012, dacă nu intervenea Ponta, dar l-a scos din proprie iniţiativă din cea pentru europarlamentarele de acum. Ne facem că nu vedem coincidenţa şi strania înverşunare cu care cealaltă tabără, în frunte cu şeful ANI, prea-ascultătoare de băsescu, se străduie zgomotos să-i pună beţe în roate şi se lansează în ridicole epistole publice de atenţionare a BEC să nu cumva să facă nasoale.

Ignorăm toate astea, pentru că în ţara în care scuipatul în locul în care ai lins şi operaţiunea inversă sunt sporturi naţionale, cu milioane de performeri, situaţia s-ar putea schimba mâine radical, iar “arivistul” ar putea intra iar în graţiile celor care acum îl privesc cu atât dispreţ.

Dar, văzând performanţa de a strânge 125.000 de semnături în mai puţin de o săptămână, fără să ai în spate aparatul de partid şi nici pedigree prezidenţial, m-am gândit că sunt posibile evoluţii care până ieri ar fi părut de domeniul SF. Să zicem că Biroul Electoral Central acceptă candidatura lui Dicaonu. Fie din prima, fie obligat de o decizie judecătorească, în pofida zgomotului făcut de ANI. Înfrângerea acestei instituţii i-ar da fostului liberal un boost electoral deosebit. Mai mult, ar avea un impact negativ mare şi asupra imaginii celor care l-au eliminat din lista lor. Cel mai probabil, va obţine la alegerile din mai mai multe voturi decât sunt suficiente pentru a merge la Strasbourg, multe dintre ele văduvind, de fapt, chiar PNL-ul. Să zicem că, astfel, acesta nu reuşeşte să facă 20%. Să zicem că, de data asta, Antonescu se ţine de cuvânt şi demisionează. Să zicem că mulţi liberali fie vor sări în acum inexistentul partid al lui Tăriceanu, fie îl vor chema înapoi, cu lacrimi în ochi, să le fie lider în noua uniune cu acum duşamnii de moarte social democraţi. Să zicem că asta se va realiza, luând de pe capul premierului o mare problemă, aceea de a candida la preşedinţie. Unde nu va mai pleca la luptă nici Tăriceanu, ci un alt liberal, mai bun vorbitor decât acesta, aureolat de eventuala victorie cu iz popular de la punctul 1. “Actoraşul”, care s-ar putea să primească mai multe sufragii de la cei care nu văd un el un politician veros, ci un om care s-a luptat cu sistemul, când mai toată lumea îl abandonase.

Sunt mulţi de “să zicem că”, dar ar fi caraghios să susţin că ipoteza de mai sus este rezultatul unor analize şi calcule politice meticuloase şi exhaustive. E doar un scenariu care, aşa cum spuneam, mi-a venit în minte văzând simpatia populară de care pare să se bucure Diaconu. Dacă va fi demn de ea… nu ştiu şi nici nu mă hazardez să speculez.