votul, între drept şi obligaţie

Ca şi în Senat, şi în media şi, implicit, prin faţa oamenilor, a trecut în tăcere, aproape ignorată, poate una dintre cele mai importante legi din ultimii 23 de ani, cea care îi obligă pe români să meargă la vot. Desigur, mai are de răzbit prin Camera Deputaţilor dar mi-e teamă că, din populism, aleşii vor prefera să o îngroape. Dacă nu s-a simţit din primele rânduri, voi începe prin a spune că sunt un vechi adept al acestei măsuri, cu un singur amendament, de care voi vorbi la sfârşit.

Evident, vor fi mulţi care se vor revolta, în numele unei libertăţi fals încălcate. Vor spune că dreptul la vot nu se poate transforma într-o obligaţie, aşa cum statul acasă în ziua alegerilor nu ar trebui să devină o infracţiune. Libertatea de opinie nu poate fi restricţionată, obligându-te să ai o opinie, vor afirma ei.

Cu toate astea, pentru că vrei o un spital mai dotat sau o şcoală mai performantă, o stradă mai curată sau un parc mai îngrijit, o autostradă mai lungă sau un tren mai rapid, plăteşti taxe. Desigur, n-o faci de bună voie şi, sunt convins, dacă s-ar lăsa la latitudinea fiecăruia dacă să verse sau nu ceva în vistieria statului, am merge pe drumuri desfundate, în căruţe şi ne-am trata în cort, la vraci. Da, ştiu, multora li se întâmplă şi acum asta, chiar dacă îşi achită impozitele. Mai mult, trebuie să ne deplasăm singuri la administraţiile financiare, într-un anumit interval temporal. Dacă nu, ne paşte o amendă. Am auzit multe discuţii şi nemulţumiri despre cuantumul taxelor şi impozitelor  (apropo, ştiţi că acestea sunt numite de toţi datorii către stat?) sau despre cozile de la ghişee, dar prea puţine despre „încălcarea dreptului” de a nu le plăti. Asta pentru că, de bine de rău, suntem mai toţi conştienţi că o societate complexă, care are mult mai multe spaţii comune decât cele personale, nu poate funcţiona altfel.

Ei bine, mutadis mutandis, acelaşi lucru e valabil şi atunci când creştem miza. Sau mai ales atunci. Dacă vreau o societate mai bună, sau mai bine condusă, trebuie să votez. Dacă vreau ca banii pe care îi dau prin taxe să nu fie furaţi sau risipiţi, trebuie să mă pronunţ în privinţa celui care îi gestionează. Actul în sine nu-mi garantează reuşita, dar nici însămânţările de toamnă nu-mi asigură automat o recoltă bogată.

Nu vrei să plăteşti taxe, eşti amendat. Nu vrei să votezi, nicio problemă, plăteşte. Contribuie măcar financiar la susţinerea unui sistem democratic care respiră prin alegeri, destul de costisitoare. Şi, mai ales, renunţă la dreptul (?) de a fi sprijinit de societate, atunci când ai nevoie (de indemnizaţii, ajutoare, facilităţi). Nu mi se pare firesc ca, dacă tu nu poţi face nimic pentru comunitate, ea să facă ceva pentru tine. Dacă pe tine nu te interesează soarta cetăţii (decât din gură, în faţa televizorului sau în el), de ce i-ar păsa acesteia de tine?

Desigur, veţi spune că, pentru asta, nu e nevoie de impuneri şi restricţii, de amenzi şi pedepse, ci de educaţie, de spirit civic, de responsabilitate. Da, dar acestea necesită timp. În plus, la cum merg lucrurile în ţară, în curând nici n-o să prea mai aibă cine să le insufle. Ne place, nu ne place, românul nu face ceva decât împins de la spate, de frică sau pentru interes propriu (nu TOŢI românii, majoritatea lor). Deoarece ei nu-şi văd interesul în a vota, trebuie determinaţi să se comporte ca membri ai comunităţii. Nu vor, suportă consecinţele, dar nu laolaltă cu ceilalţi, văduviţi, poate de o conducere mai bună, din cauza lenei, dezinteresului, indolenţei absenţilor.

Să nu avem senzaţia că este o invenţie de-a parlamentarilor noştri. În acest moment, în lume există 23 de state care au legi asemănătoare. Printre ele Australia, Grecia, Belgia, Argentina sau Brazilia. Care nu sunt chiar nişte dictaturi! De altfel, în Atena antică, democraţia cerea tuturor cetăţenilor să participe la luarea deciziilor. Cei care refuzau, erau supuşi oprobiului public. Erau mânaţi de sclavi, din agora în pnyx (locul de desfăşurare a adunărilor obşteşti) , cu ajutorul unei frânghii vopsite în roşu. Cei care aveau vopsea pe haine erau amendaţi.

Acestea fiind spuse, rămâne să lămuresc amendamentul de care vorbeam mai sus, care ar face legea mai echilibrată şi mai uşor de asimilat. Pe buletinul de vot să existe un dreptunghi în care să scrie: „niciunul dintre candidaţi/partide”.  Şi dacă numărul celor care aleg să pună ştampila aici este mai mare decât cei care au ales o persoană, să fie repetate alegerile în circumscripţia respectivă, dar, obligatoriu, cu alţi candidaţi. Sunt convins că un astfel de sistem ar schimba rapid faţa politicii româneşti şi, în scurt timp, şi pe cea a ţării.