vedi Napoli e poi vivi…

M-am decis să parafrazez în titlu mai celebra sintagmă “Vedi Napoli e poi muori” din două motive. Unul, secundar, ar fi că nu prea ştie nimeni care e forma exactă şi cine/de ce a spus-o prima dată. Ba c-ar fi de la Virgiliu, ba de la Goethe, ba legată de o epidemie de sifilis din regiune, ba, cel mai plauzibil, de nemulţumirea unui cetăţean din localitatea Mori, care era atât de încântat de urbea sa, încât îi îndemna pe oameni să o viziteze, chiar dacă mai întâi se duc în oraşul celebru. Şi al doilea motiv, pentru că, sincer, chiar dacă mă iau după formula consacrată “Vezi Napoli, apoi (poţi să) mori!”, nu-i găsesc justificarea. Eu l-am văzut, mi-a plăcut, dar… să nu exagerăm :) Iată povestea…

Nu ştiu la ce mă aşteptam când am pus piciorul pe pista aeroportului din Napoli. Sigur, mă documentasem pe net, aşa cum face orice om serios, dar ştiu că multe din relatări sunt ultrasubiective. E imposibil să-ţi faci o părere despre oraş, citind despre experienţa unui suedez, de exemplu. Aşa cum nu poţi pune mare preţ pe aprecierile vreunui român ajuns acolo în excursie organizată, care are în urbea italiană cam acelaşi program ca la Bucureşti: shopping şi restaurante.

Cred că prima surpriză a fost că Napoli nu seamănă mai deloc cu Milano. De fapt, par oraşe din două ţări complet diferite. Aspect, atmosferă, oameni, limbă. Da, da, aici aproape toţi vorbesc pe stradă dialectul napoletan. Dar am realizat că Napoli e italian. De fapt, Napoli E Italia! În timp ce Milano poartă profund amprenta ocupaţiei austriece. Dar tot ce ştii despre oraşul italienesc, cel mai adesea din filme, străduţe înguste, în care se înghesuie scutere sau dube de marfă, clădiri scorojite, balcoane înţesate cu rufe, magazine mici, în care marfa stă claie peste grămadă, regăseşti la Napoli. Vorbitul tare şi gesticulaţia amplă, terasele pline la orice oră, haosul din trafic, mâncatul pe stradă, formele rubensiene ale femeilor, care poartă haine mulate fără griji…

Primul impact cu oraşul a fost uşor halucinant. Autobuzul care ne-a adus de la aeroport ne-a lăsat undeva lângă gara centrală, la câţiva metri de hotel. Am avut senzaţia că am coborât într-o piaţă dintr-un orăşel african, zgomotoasă şi pestriţă. Sute de negri patrulând pe lângă măsuţele sau cearceafurile de pe jos, pe care, înghesuite, copiile de Vuittoane făceau companie ochelarilor D&G sau ipad 5-ului. Încet, încet, piaţa africană a luat aspect de complex Europa, din Colentina, apărând magazinaşele cu chinezi şi chinezării. Şi, desigur, doi-trei cerşetori români, care făceau slalom printre toţi, încercând să identifice vreun aparţinător al speciei de turişti sau măcar câţiva localnici cu strămoşi napoletani.

N-am fost nici oripilat, nici înfricoşat, nici măcar dezamăgit. Doar că nu mă aşteptam ca primul meu contact cu Napoli să ia asemenea forme. Toate relarările şi povestirile celor care au fost acolo menţionează mizeria din oraş. Sigur, ea e omniprezentă pe stradă, pe trotuare, în pieţe. Oamenii aruncă pe jos ambalajele şi, ţinând cont de aspectul general de bazar, nu văd cum ar putea fi rezolvată situaţia gunoaielor. Dar venind dintr-o ţară în care curăţenia şi spiritul civic al oamenilor nu ne dau afară din casă, diferenţa “culturală” :) nu a fost chiar şocantă, şi, după scurt timp, grămezile de resturi au devenit parte integrantă a specificului local.

Abia după ce am lăsat bagajele şi am purces  la vizitat, am simţit dezamăgirea. La sugestia unei doamne drăguţe de la un birou turistic, de unde am luat un Arte Card (voi vorbi despre el într-o postare separată, dedicată unor informaţii care ar putea fi utile altor doritori de mers pe cont propriu la Napoli), am dedicat restul zilei centrului istoric. Adică exact ce spuneam mai sus: alei extrem de înguste, unde trebuie să te lipeşti de ziduri de câte ori trece o maşină, balcoane care aproape se lipesc unele de altele, încărcate de haine puse la uscat, statuete cu Fecioara Maria puse în majoritatea intersecţiilor, faţade degradate, nicio bucăţică de arhitectură demnă de admirat. După o oră se risipise şi bruma de farmec pe care o avea specificul zonei. Toate străduţele erau la fel şi, în absenţa unor clădiri pentru care să merite să-ţi ţii ochii pe sus, senzaţia pregnantă era de mahala dărăpănată. Câte o biserică masivă spărgea monotonia. La un moment dat am ajuns şi pe cărări cu magazine de-o parte şi de alta. Spre deosebire de piaţa gării, aici erau proprietatea autohtonilor. Cele mai multe erau pline cu figurine din lemn, reprezentând oameni sau animale, de pus în celebrele Presepe, adică reproducerile în miniatură ale scenei naşterii lui Isus. Unele erau chiar deosebit lucrate. Din loc în loc, câte o fizerie sau un mic local, o măcelărie sau o florărie. Aglomeraţie din ce în ce mai mare, mulţi localnici, puţini turişti, suntem, totuşi, în noiembrie.

Se lăsa seara şi atmosfera devenea mai frumoasă, graţie şi ornamentelor de sărbători aprinse deasupra noastră. Din loc în loc mirosea frumos, a patiserie.

Am ieşit, într-un final, din centrul istoric şi am ajuns pe un bulevard ceva mai larg şi mai modern, cu magazine mai luxoase. Am coborât spre mare, dar n-am reuşit să ajungem chiar lângă ea, din cauza unui şantier.

Spre deosebire de Milano, care are cişmele la fiecare colţ, aici n-am găsit decât una, stingheră, într-un părculeţ. Nici copaci nu prea sunt. Iar centrul nu are niciun parc mai de doamne-ajută.

Într-un final am luat-o, tot pe jos, spre hotel, pe bulevardul Umberto I. La parterul clădirilor, ceva mai îngrijite decât în centrul istoric, dar tot lipsite de vreo arhitectură care să-ţi atragă atenţia, magazine gârlă cu haine şi bijuterii. În faţa lor, pe trotuar, unul lângă altul, africani gârlă, cu cearceafurile sau măsuţele lor, pline cu produse contrafăcute. Sunt foarte mulţi şi toţi au aceeaşi marfă. Nu ştiu, zău, dacă reuşesc să vândă ceva. Oamenii se strecurau printre ei şi vitrine. Pe stradă, maşini bară la bară şi scutere cu tineri gălăgioşi, care încercau să evite aglomeraţia, slalomând printre vehicule.

Am ajuns în cameră cu un gust uşor amar. Credeam că această călătorie va fi un semieşec. Dar mă înşelam. Nu văzusem decât o mică parte din Napoli. Şi nu cea mai interesantă.

va urma

PS. Fotografiile au fost făcute de Cristian Munteanu. Click pe ele, ca să le vedeţi mai mari.

***

Dacă ţi-a plăcut această postare, te poţi abona la newsletter (în meniul din dreapta) pentru a fi printre primii care vei afla, printr-un mail, ce articole noi au mai apărut pe blog.

 

Categorii: călătorii
 
      Ţi-a plăcut?
Şi împarte cu prietenii tăi! Facebooktwitter

Vrei să fii informat rapid despre noile postări de pe blog? Simplu! Abonează-te la newsletter!
  •  

    Ai un comentariu de făcut? Be my guest!

    Nu voi aproba apariţia comentariilor nelegate de subiectul postării, fără logică, fără argumente, emanaţie a vreunui talibanism, indiferent de tabără, cu invective, indiferent de destinatar. Și, desigur, nici pe a celor care nu respectă regulile de bun-simţ, decenţă şi corectitudine, ale unei comunicări dintre oaspete (tu) şi gazdă (eu)!


    Dacă ai cont de Facebook, poți comenta în acest box. Dacă nu, ai altă opțiune mai jos:

    [fbcomments]

    Dacă nu ai cont de Facebook, folosește acest formular:

    Leave a Reply to Delia Cancel reply


    1. astept cu interes continuarea! fotografiile, deocamdata, nu ne arata un oras interesant, decat, eventual, ne fac sa spunem “China rulz”!!!

    2. Un reportaj frumos,demn de Geo Bogza si Calistrat Hogas,asa cum aprecia si .Dorin.Te asteptam cu drag in continuare.Poate apare si o carte de calatorii !

    3. Cred ca am spus-o esti Calistrat Hogas sau Geo Bogza al zilelor noaste, cel mai bun autor de reortaj , felicitari <Radu