Înghețată îmi iau, clar, își spuse cu privirea la moneda care lucea stins lângă piciorul raftului. I se umeziseră buzele și profită de gestul firesc de a-și trece limba peste ele pentru a se uita în jur. Nu era nimeni în preajmă, așa că lăsă iar ochii în jos și mângâie conturul zimțat. O dată, de două ori… nu mai știa ce-i spusese bunică-sa mai demult, dacă e noroc atunci când e cu stema în sus, sau… De fistic, își continuă gândul. Oricum nu înțelesese foarte bine ce e ăla noroc și-i fusese rușine să întrebe. Așa cum acum se sfia să se lase pe vine. Își umflă pieptul și privi iar de-a lungul culoarului. Ca de obicei, mama îl lăsase lângă șirul de borcane cu castraveți murați, pe-o parte, și pungi cu făină, pe cealaltă. Ce-aș vrea o înghețată. Nu se apropia niciun om.
Nu la cornet, la pahar, că e mai ușor de mâncat. Și nici nu risca să-și păteze tricoul cel nou, adus de Tanti Milina din Italia. Puțin cam strâmt, că, deh, ea nu mai venise în țară de când el era cu 3 centimetri mai puțin înalt. Adică la începutul clasei întâi.
Ciocolată. Fistic. Ciocolată. Fistic. Nu cuvinte, ci imagini se rostogoleau în mintea lui, în timp ce nările i se umpleau cu arome reci. Verde, maro, verde maro. Nu, vanilie sigur nu, că n-are gust, decretă cu ochii la moneda pe care o învârtea între degete.
O s-o ia când se va întoarce de la școală. O să se oprească în părculețul de lângă bloc. Geamurile noastre dau în partea cealaltă. O să-și pună ghiozdanul pe bancă și o să înfigă lingurița în masa aceea verzuie și tare. Ada. Ea o să-i ceară, era sigur. Șovăi o clipă. O să-i dea. Întotdeauna îi dădea, deși în clasă ea se prefăcea că nu-l cunoaște. Avea de vorbit ceva cu Nicoleta ori de câte ori se apropia de banca lor. Dar numai două lingurițe o s-o las să ia.
Cu coada ochiului îl văzu cum se apropie cercetând podeaua. Era cam cât el de înalt, dar așa, ușor aplecat, părea mai mic. Nu-l mai văzuse niciodată.
Oare, dacă-i dau înghețată, Ada o să mă lase s-o conduc acasă? De ce nu? O să-i care și ghiozdanul. Și ea o să-l placă. Și când o să se facă mare o să se căsătorească. Și o să avem copii. Mulți copii. Și-o să-i ducă în parc să le arate unde mâncau ei înghețată când erau ca ei.
Își dădu seama ce caută celălalt abia când îi văzu privirea fixându-se pe mâna lui. Strânse pumnul fără să vrea. Dar știa că-i văzuse bănuțul printre degete.
Apoi într-o zi o să ne certăm și ea o să plece, luând toți copiii. Își simți genele ochiului stâng ușor îngreunate. Aruncă moneda în băiatul care se pregătea să spună ceva, bâțâindu-se de pe un călcâi pe celălalt, și o rupse la fugă spre ieșire. Și, totuși, fusese cu stema în sus. Numai tu ești de vină.
