Una dintre dictaturile lumii e pe cale să se confrunte cu bombele democraţiei occidentale. Şi asta pentru că a luat-o razna şi a început să-şi omoare opozanţii interni şi simpli cetăţeni, fără discernământ şi reţinere. În orice moment, supertehnologia vestică va putea folosi un nou poligon de teste. Vor muri iar oameni, mulţi nevinovaţi, veşnice victime colaterale, ca în orice război. Pentru o perioadă, ne vom aminti cât de puţin am evoluat faţă de epoca bătăilor cu ghioage şi pietre. Am perfecţionat uneltele de ucis, dar noi am rămas, practic, aceiaşi.
Lumea se va diviza, din nou. Unii vor aplauda iniţiativa, alţii o vor blama. Se va vorbi iar despre precedente şi justificări, despre moralitate şi legalitate. Mai ales în absenţa unui mandat ONU. Se va aduce din nou în discuţie statutul autoasumat de jandarm universal al Statelor Unite, se vor găsi explicaţii politice interne pentru decizia preşedintelui Obama de a face ordine într-o ţară îndepărtată, se vor acutiza tensiunile dintre Moscova şi Washington.
Poate că nu e firesc să vină altcineva să-ţi facă ordine în ogradă. Poate că nu e în regulă să-şi aroge cineva dreptul de a te bombarda pentru că nu corespunzi standardelor lui. Pe de altă parte, nici nu poţi lăsa o gaşcă de dezaxaţi să-şi omoare sistematic poporul, cu bombe, mitraliere sau chiar arme chimice. Nu toţi sunt aşa destoinici ca românii să se descurce singuri cu un dictator. O să spuneţi că nu e treaba noastră. Da, da, ştiu. Treaba noastră e legată de chiloţii biancăi drăguşanu, sicriul unui rom şi vânătăile vreunei cântăreţe de duzină.
Dilema rămâne aceeaşi şi se acutizează pe măsură ce trec anii: suntem responsabili pentru ce se-ntâmplă în jurul nostru, chiar dacă nu suntem implicaţi direct? Suntem obligaţi să intervenim atunci când oameni nevinovaţi au de suferit, chiar dacă asta înseamnă încălcarea suveranităţii curţii vecinului? Ar trebui să primeze apartenenţa la aceeaşi specie sau împărţirea arbitrară, dar profundă, pe bază de graniţe, religie, culoare a tenului, limbă?
Administraţia americană şi-a propus ca-n trei zile să termine cu regimul de la Damasc. E posibil să reuşească, deşi, după experienţa cu Irakul, Afganistanul şi, mai de demult, Vietnamul, putem avea serioase dubii. Problema cea mare rămâne gestionarea situaţiei de după. Te-ai aştepta ca Washingtonul să fi învăţat ceva din episodul Egipt. Acolo l-a dat jos pe Mubarak, fără să fie nevoie să-şi ridice avioanele de la sol. Şi a eşuat lamentabil în instaurarea a ceea ce înţeleg vesticii prin democraţie. Şi un copil mai răsărit la minte le-ar fi putut spune că, în vidul lăsat de o dictatură, cel mai repede va creşte fundamentalismul. Acum, Egiptul a devenit aproape neguvernabil şi sute de oameni se omoară între ei, fără să mai aibă nevoie de “ajutorul” regimului sau al bombelor occidentale. Dacă intervenţia în Siria va duce la acelaşi deznodământ, mai bine o anulează şi, cu banii economisiţi, îi asigură lui Al Assad o retragere într-o staţiune de unde să nu mai poată face rău niciodată poporului său.
in haosul, confuzia care domina in Siria, intersectate cu atitea interese declarate dar mai ales ascunse ale “jucatorilor” din zona, putem fi siguri asupra identitatii celor care au folosit armele chimice? iata o asemenea indoiala exprimata de The Telegraph:
http://blogs.telegraph.co.uk/news/timstanley/100232698/syria-why-would-assad-invite-a-western-intervention-by-using-wmds-in-a-war-he-was-winning/
Radu, ca de obicei, ne rasfeti cu o analiza fina, rece, obiectiva …