românii au mai mult talent, văzuţi de-aproape :)

Am mai scris despre Românii au talent (aici şi aici), dar întotdeauna în calitate de telespectator. Pentru că mi-am dorit de mult, am ajuns şi pe scaunele publicului la o semifinală (mulţumesc, Ioana Rogojinaru şi Mona Segall). Trebuie să recunosc faptul că a fost o experienţă nu doar inedită, ci şi extrem de plină de senzaţii, gânduri, trăiri care mi-au ţinut în priză tot corpul (mintea şi simţurile incluse :) pentru 3 ore şi jumătate.

Aşa cum am spus şi-n titlu, altfel se percep lucrurile de aproape. Altfel se simt oamenii de pe scenă, altfel rezonezi la creaţia lor, decât în faţa televizorului. Aici le simţi emoţiile, dar şi forţa aceea interioară care i-a împins să creeze, să iasă din mulţime, să se individualizeze.Aici îţi dai seama ce se ascunde în spatele celor 3 minute de performat pe scenă.

Poate o să vi se pară surprinzător, dar nu doar despre ei vreau să scriu. Ci şi despre incredibila maşinărie umană care susţine desfăşurarea celei mai complexe emisiuni de pe la noi. Ca om de televiziune, mi-am împărţit ieri atenţia între cei de pe scenă şi cei din jurul ei: maşinişti, operatori, regizori de platou, coordonatori, sunetişti, stilişti. Din start m-a frapat un lucru. Cu câteva minute înainte de intrarea în direct, toată lumea era calmă, nimeni nu ţipa, nimeni nu alerga… Cred că eu eram mai tensionat decât ei :) Un microfon făcea nazuri, dar nimeni n-a intrat în panică. Am făcut şi eu emisiuni live, pe vremuri, în Antena 1, şi, credeţi-mă, nu semăna deloc :) Fiecare părea să ştie ce are de făcut şi, prin urmare, nimeni nu s-a călcat pe picioare cu nimeni. Ar fi fost şi greu, sub privirile vigilente ale maestrului de ceremonii Măciucă. Ei bine, da, aşa îl strigau toţi pe cel care a coordonat echipa, de la femeile care ştergeau scena până la prezentatori. Trebuie să recunosc că am avut o experienţă de televiziune at it’s best!

Mi-a plăcut mult şi spectacolul. Lucrat îngrijit şi articulat, cu risipă de imaginaţie şi multă muncă. Se simţea că nu doar concurenţii s-au chinuit să dea ce-au mai bun în ei, ci şi echipa de producători şi regizori. Mi-ar plăcea tare mult să văd un astfel de show, gândit de sine stătător, nu pentru televiziune. În America, mama emisiunii, există şi are mare succes. Cred că ar elimina, încet, încet, şuşanelele triste de pe piaţă, cu artişti netalentaţi, dar iubiţi/promovaţi de mass-media, sau talentaţi, dar forţaţi de situaţia materială să ia parte la aşa ceva. Dar să revin la ce s-a-ntâmplat pe scenă. O explozie, pe alocuri năucitoare, de culoare, lumină şi sunet. Cântăreţi, acrobaţi, dansatori, magicieni… au dat o idee despre cum ar trebui să arate show-bizul românesc.

De altel, la final, am avut o stare duală. Una de bine, din motive evidente, şi una de amărăciune. Mi-a fost imposibil să nu mă gândesc la munca extraordinară pe care o depun concurenţii. Câte ore de repetiţii, câte privaţiuni, câtă fantezie şi originalitate puse în joc. Şi câtă lipsă de recunoaştere şi apreciere din partea mass-media, şi, implicit a publicului larg, fascinaţi, în schimb, de silicoanele sau chiloţii vreunei paţachine, umplută de faimă din cuplarea cu un fotbalist, designer sau interlop. Curtată de presă, ajunge să câştige căruţe cu bani fără niciun efort, în timp ce tineri extrem de talentaţi şi muncitori trec aproape nebăgaţi în seamă. A căror unică şansă ar putea fi o emisiune de succes.

Să mai spun doar că, spre surpriza şi bucuria mea, cei 3 care au mers mai departe, în finală, sunt cei care m-au impresionat cel mai mult prin performanţele lor: Corul Fiat Lux, Diana Căldăraru şi trupa WhoGonStopUs. Să mă îngrijoreze sau să mă încurajeze coincidenţa dintre gustul meu şi cel al publicului larg? :)

PS. Găsiţi aici şi performanţele celor trei finalişti :)

PPS. Click pe poze pentru a le vedea mai mari. Îmi pare rău pentru calitatea lor :)