părinţii n-au niciodată nicio vină

S-au îngălbenit iar ecranele, s-au risipit iar tone de cuvinte, s-a bătut iar apa-n piuă. O fată de 15 ani a plecat de acasă ca să se călugărească. Părinţii sunt disperaţi, Facebook-ul ia foc, forţele statului intră în alertă. Adolescenta e găsită după 4 zile, într-un tren, venea frumuşel acasă. După tam-tam-ul iniţial, încet, încet, tabloidele şi analiştii lor se vor plictisi. În fond, n-a violat-o sau n-a omorât-o nimeni, n-a dat foc la casă. După ce se va stoarce şi ultima picătură de senzaţionalism, iar ultimele întrebări de genul “a făcut sau nu pipi între Suceava şi Fălticeni” vor fi fost puse cu litere de-o şchioapă, povestea va intra în uitare. Nu va exista nicio dezbatere serioasă despre circumstanţe şi motive, despre rolurile cam confuze pe care au ajuns să le aibă în societatea noastră familia, şcoala şi biserica.

Eu, unul, n-aş discuta foarte mult despre atitudinea duhovnicului, căruia i s-a părut firesc să nu atenţioneze părinţii că pasiunea pupilei sale pentru religie depăşeşte niţel stadiul făcutului crucii în dreptul bisericilor şi asezonării fiecărei propoziţii cu un “doamne-ajută!”. Nici despre cea a unui stareţ care primeşte într-o mănăstire de călugări o minoră neînsoţită de adulţi. Nici despre faptul că acelaşi servitor al domnului a minţit poliţiştii care întrebaseră de fată. Teoretic, oamenii aceştia au un şef care ar trebui să le evalueze performanţele umane şi să mai pună nişte trepte în scările lor de valori. Nu m-aş opri prea mult nici la noua imbecilitate a lui becali, care nu s-a putut abţine să nu ridice în slăvi gestul copilei şi să-i laude pe părinţii care au crescut aşa mândră mireasă a lui Hristos! Ăsta n-are niciun şef, ci doar pusee halucinante.

În schimb, mi-aş dori să se vorbească mai mult despre părinţi. Tatăl spune că habar n-avea că fata avea duhovnic, mama, în schimb, ştia şi-o încuraja. Evident, la televizor a afirmat că n-avea nici cea mai mică idee că religiozitatea fiică-sii luase o asemenea amploare. Asta în timp ce colegele acesteia spun că ştia toată lumea, încă din şcoala generală, cât de evlavioasă era Iulia. Ea a fugit singură de acasă, n-a răpit-o nimeni din faţa blocului, şi, totuşi, părinţii erau aşa de miraţi, de parcă le-ar fi spus cineva că fata lor nu e fata lor, ci o extraterestră care i-a furat corpul. Ca orice părinţi moderni şi iubitori, i-au luat smartphone de fiţe, dar n-au ştiut să descopere ce gol imens ascunde în suflet, de a avut nevoie de duhovnic la 12 ani!!! Nu i-a interesat ce citeşte sau la ce se uită la televizor, de a ajuns să vorbească despre Apocalipsă la vârsta la care colegele ei încă mai adorm cu animalele de pluş în braţe. Nu i-a preocupat că nu are prieteni, că se simte, probabil, înfiorător de singură, de a avut atâta nevoie de un amic imaginar. Nu, ei o duceau de mână la spovedanie. Erau, probabil, mulţumiţi că ceva o ţine ocupată şi cuminte, exact ca în cazul copiilor mici pe care-i laşi în faţa televizorului, să se uite liniştiţi la reclame!

Ca şi-n cazul şpăgilor la bac (sau în orice alt moment al anului şcolar), al obezităţii infantile sau al gradului ridicat de consum de alcool şi droguri printre tineri, al lipsei de educaţie şi bună-creştere, nici acum părinţii par să nu aibă vreo vină. Pentru că, nu-i aşa, e foarte greu să creşti copii. Şi adolescenţii, se ştie, sunt plini de surprize. Păi, fraţilor, dacă e aşa greu, nu vă apucaţi de meseria asta!